Iuliu Maniu (1873-1953) – 140 de ani de la naştere

Acum 140 de ani, pe data de 8 ianuarie 1873, la Şimleu Silvaniei vedea lumina zilei una dintre cele mai mari personalități pe care Țara Silvaniei le-a dat istoriei. Este vorba de Iuliu Maniu, denumit în epocă și „Sfinxul de la Bădăcin”. Tatăl său, Ioan Maniu, era nepotul de soră al marelui nostru înaintaş, Simion Bărnuţiu, care l-a întreţinut la studii. După ce a fost nevoit să renunţe la studiile teologice, Ioan Maniu le-a urmat pe cele juridice, la Pesta şi Viena, unde şi-a obţinut doctoratul, în anul 1862. Mama lui Iuliu Maniu, Clara, era fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu şi s-a născut la Bobota, pe data de 10 ianuarie 1842, pe când tatăl său era preot în „fruntașa comună românească” de pe Valea Crasnei. Ioan Maniu şi Clara Coroianu s-au căsătorit în anul 1865.
Iuliu Maniu a copilărit la Şimleu şi Bădăcin. A urmat cursurile şcolii primare din Blaj, după care a absolvit Liceul reformat din Zalău, unde şi-a obţinut bacalaureatul, în anul 1891. Studiile superioare juridice le-a făcut la Cluj, Budapesta şi Viena, în perioada 1891-1896, an în care îşi ia doctoratul.
Încă din vremea studenţiei s-a implicat în lupta politică naţional-românească. Debutul său politic, în calitate de membru, apoi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” se suprapune cu anii mişcării memorandiste şi a simulacrului de proces care a urmat. În acea perioadă de grele lupte naţionale, după cum afirma el mai târziu, şi-a ascultat „glasul sângelui” şi cu „o inimă curat românească şi cu minte limpede” a hotărât să intre în politică.
În anul 1892, trece pentru prima dată în România şi participă la un congres al studenţilor din oraşul Roman, iar în septembrie 1894, participă la o reuniune studenţească, la Constanţa, împreună cu alţi 50 de tineri români. Ascultă pentru prima dată în viaţa sa Imnul Regal, cu o evlavie de nedescris. El simte că melodia este „venită din cer, de la un cor de îngeri, iar textul de un sens adânc cutremurător, cari trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”. Acum se simte dator să facă următorul legământ memorabil pe care îl va respecta cu sfinţenie toată viaţa: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”.
Pe data de 2 octombrie 1898 îşi începea cariera de avocat al Mitropoliei române unite din Blaj, funcţie pe care a ocupat-o până în anul 1915.
Cariera lui politică cunoaşte o ascensiune fulminantă, astfel că la Conferinţa naţională a P.N.R. din anul 1905, când s-a adoptat tactica pasivistă îl regăsim printre liderii marcanți ai partidului. După unele informaţii, se pare că devine deja numărul doi în P.N.R., după venerabilul preşedinte, George Pop de Băseşti, care, alături de Ioan Raţiu, a fost şi mentorul său politic.
În anul 1906 a fost ales ca deputat în Parlamentul de la Budapesta din partea P.N.R., la Vinţul de Jos. În timpul acestui mandat se remarcă prin discursurile sale în care apără drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale românilor.
În anul 1910 au loc noi alegeri parlamentare, dar datorită poziţiei dure adoptate de către autorităţile de la Budapesta faţă de liderii P.N.R în campania electorală, nici un reprezentant al românilor nu a mai ajuns în Parlament.
Până la izbucnirea primului război mondial în anul 1914, delegaţia celor 10 fruntaşi naţionali români, din care făcea parte şi Iuliu Maniu au purtat o serie de tratative cu partea maghiară, condusă de către premierul Tisza Istvan, care însă au eşuat.
Deşi avea vârsta de 42 de ani şi era scutit de obligaţii militare, în calitatea sa de jurisconsult al Mitropoliei, în luna iunie 1915, Iuliu Maniu a fost mobilizat pe frontul italian ca sublocotenent de artilerie. De aici va dezerta în vara anului 1918, în condiţiile în care Imperiul austro-ungar se găsea într-un accentuat proces de disoluţie.
În toamna anului 1918 Iuliu Maniu este însărcinat de către Consiliul Naţional Român (C.N.R.), care avea sediul la Arad, să se ocupe de afacerile sale externe şi militare ale acestui for de conducere al românilor transilvăneni. În acest sens, pleacă la Viena, capitala imperiului austro-ungar, cu misiunea de a-i aduna, organiza şi trimite în ţară, pentru a se înrola sub steagul românesc, pe soldaţii români, care se găseau împrăştiaţi în toată Europa. Astfel, la data de 30 octombrie 1918, la Viena, se întrunesc ofiţerii români şi se înfiinţează „Comitetul naţional al românilor din Transilvania”, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Aşadar, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv în repatrierea soldaţilor români, care vor forma primele unităţi româneşti din Transilvania.
Soseşte la Arad pe data de 14 noiembrie 1918, în toiul tratativelor dintre C.N.R. şi Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, căruia îi spune hotărât că românii din Transilvania doreau despărţirea totală de Austro-Ungaria.
Un alt moment în care Iuliu Maniu a fost nedreptăţit de către istoriografia comunistă este momentul 1 Decembrie 1918, rolul său la această măreaţă adunare a tuturor românilor fiind minimalizat. De asemenea, impresionantul său discurs rostit la Alba Iulia nu a fost publicat integral decât în lucrarea Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, editată de către Astra, la Bucureşti, în anul 1943. Spre deosebire de cuvântarea lui Vasile Goldiş, cea rostită deIuliu Maniu s-a bucurat din partea istoricilor, în timpul regimului comunist, de o atenţie infinit mai mică. Deşi calităţile şi meritele deosebite pe care le-a avut Vasile Goldiş în realizarea Unirii sunt mai presus de orice îndoială, trebuie recunoscut faptul că el a beneficiat de un tratament privilegiat, datorită vederilor sale de stânga, pe care el însuşi le-a mărturisit în mai multe rânduri. În schimb, lui Iuliu Maniu nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial a fost simbolul rezistenţei anticomuniste din România.
Înainte cu o zi de Marea Adunare, la Alba Iulia a avut loc o consfătuire foarte importantă, deoarece acum s-a definitivat textul proiectului de rezoluţie al Unirii, pregătit de Vasile Goldiş. La această consfătuire a participat şi Iuliu Maniu. Marele lui merit este acela de a contribui decisiv la apropierea punctelor de vedere existente între cele două orientări, la fel de bine intenţionate, dar cu opinii diferite în ceea ce priveşte autonomia temporară a Transilvaniei, până la organizarea de alegeri generale şi încadrarea ei firească în România Mare. A doua zi, 1 decembrie, Iuliu Maniu îşi face intrarea în sala Cercului Militar (devenită Sala Unirii) din Alba Iulia. Presa vremii consemnează primirea entuziastă de care a avut parte liderul naţional-român.
În ceea ce priveşte discursul pe care l-a rostit Iuliu Maniu, se poate afirma că, deşi marele nostru înaintaş n-a avut reputaţia de mare orator, în sensul strict al cuvântului, de data aceasta ne aflăm în faţa unui monument oratoric cu nimic mai prejos celui rostit de către Vasile Goldiş. Aşadar, se poate afirma că la Alba Iulia nu a fost doar un singur orator, Vasile Goldiş, ci doi mari oratori, care s-au completat reciproc. Dacă lui Goldiş i-a revenit sarcina de a prezenta textul Rezoluţiei Unirii, argumentând-o din punct de vedere istoric, lui Iuliu Maniu i-a revenit sarcina de a examina şi argumenta, cât mai temeinic, această rezoluţie, din punct de vedere juridic.
Momentul 1918 a însemnat un punct culminant al carierei mereu ascendente a lui Iuliu Maniu. De acum începea o nouă etapă, acea a luptelor politice în cadrul României Mari, pentru instaurarea şi mai ales menţinerea unui regim democratic în perioada interbelică.
Iuliu Maniu a îndeplinit, apoi, cu mare răspundere şi devotament, funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi s-a preocupat de recunoaşterea internaţională a Unirii. A fost în permanenţă informat de către prietenul şi colaboratorul său, Alexandru Vaida-Voevod, în legătură cu mersul tratativelor de pace de la Paris.
După Unire, fruntaşii politici ardeleni se îndreaptă fericiţi şi plini de speranţe spre Bucureşti, acum capitala tuturor românilor. În casa lui Brătianu, a lui Take Ionescu şi a altor fruntaşi se perindau acum luptătorii de altădată, unul câte unul.
În urma întâlnirilor pe care Iuliu Maniu le-a avut cu Take Ionescu acesta le-a spus colaboratorilor săi următoarele: „Incontestabil, e cel mai de seamă dintre ei toţi”.
Puterea era însă în mâinile lui Ionel Brătianu, cu care Iuliu Maniu a avut lungi discuţii. La alegerile generale care urmau Brătianu ar fi dorit să participe alături de ardeleni şi să formeze împreună guvernul. Însă, egoismul de partid al lui Brătianu a fost mai tare. Spre marea decepţie a lui Iuliu Maniu, lungile discuţii au fost sterile. „Atâtea locuri în guvern, atâtea locuri în Parlament. Nimic mai mult” a spus Brătianu şi tratativele s-au rupt. Şi iată că din primul ceas al fericitei întregiri ardelenii sunt siliţi să lupte în alegeri contra regăţenilor. Acest moment a fost unul determinant pentru tot ceea ce s-a petrecut în viaţa politică a ţării în perioada interbelică. A fost „ca un fir roşu, mobilul ascuns pornit din acea ciocnire iniţială, care pe drept sau pe nedrept, săpase între cei nou veniţi şi cei vechi, dacă nu o prăpastie, dar desigur groapa unei vrăşmăşii greu de trecut” (C. Xeni, Iuliu Maniu, în Magazin istoric nr. 10 din octombrie 2001, p. 8). Astfel, Iuliu Maniu regrupează P.N.R., a cărui preşedinte devenise în luna august 1919, şi ia numele vechi din luptele ardelenilor: Partidul Naţional.
Prin tratativele purtate cu liderul Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache, s-au negociat fuziunea celor două partide, ceea ce s-a şi întâmplat pe data de 10 octombrie 1926.
Crearea Partidului Naţional Ţărănesc a avut un ecou puternic la masele electorale. În urma alegerilor ei au trimis în Parlament 80 de deputaţi, majoritatea oameni noi, care s-au afirmat la tribuna Parlamentului în lupta bătăioasă pentru democraţie, fiind secondaţi de opinia publică, care i-a şi adus la putere în anul 1928.
Începând cu alegerile din anul 1926 şi până la cele din anul 1937, Iuliu Maniu a candidat, întotdeauna primul pe lista organizaţiei P.N.Ţ. din Sălaj, pentru un mandat de deputat. Sălăjenii l-au votat de fiecare dată. Datorită popularităţii de care se bucura, Iuliu Maniu candida, tot timpul, în cel puţin două judeţe (Sălaj şi Alba). A fost ales, de fiecare dată, ca deputat în cele două judeţe. De fiecare dată, Iuliu Maniu a ales judeţul Alba, pentru a da mandatul de deputat în Parlamentul României unui alt fruntaş sălăjean. În anul 1933, de exemplu, în condiţiile în care P.N.Ţ. pierdea alegerile, datorită condiţiilor vitrege ale crizei economice mondiale în care a guvernat, Iuliu Maniu, câştiga mandatul de deputat în trei judeţe (Sălaj, Alba şi Severin). A ales şi atunci judeţul Alba, pentru a-i face loc lui Victor Deleu, deoarece la Sălaj P.N.Ţ. a obţinut doar un singur mandat. Iată un model pentru ceea ce noi numim astăzi vot uninominal.
În perioada celor două guvernări ale P.N.Ţ. (1928-1931 şi 1932-1933), Iuliu Maniu a îndeplinit funcţia de prim ministru al României de trei ori (10 noiembrie 1928- 6 iunie 1930; 13 iunie 1930- 9 octombrie 1930 şi 20 octombrie 1932-13 ianuarie 1933).
Iuliu Maniu a luptat în permanenţă împotriva oricăror încercări de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti şi instaurarea unor regimuri dictatoriale, fie că au venit din partea lui Carol al II-lea, a mareşalului Antonescu sau a comuniştilor.
La sfârşitul celui de al doilea război mondial ţara noastră avea să intre, din păcate, în sfera de infuenţă al U.R.S.S. În aceşti ani de lupte grele Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenţei anticomuniste, fapt recunoscut chiar de către liderii comunişti.
Anul 1946 a fost unul crucial pentru ţara noastră, deoarece de rezultatul alegerilor parlamentare depindea viitorul ţării pentru câteva decenii. Deşi partidelor istorice le-au fost interzise toate mijloacele de propagandă în timpul campaniei electorale, comuniştii nu au putut suprima voinţa populaţiei. Astfel, alegerile au fost câştigate cu aproape 80 % de către P.N.Ţ. şi liderul său Iuliu Maniu.
Trebuie menţionat faptul că şi majoritatea sălăjenilor au votat cu Maniu deoarece, după cum recunoştea şi un lider comunist local, Ioan Opriş, „populaţia păstrează încă o ideologie faţă de acest om putând foarte cu greu fi convinsă de a se încadra în noua orânduire socială şi politică” (adică cea comunistă -n.n.) (Serviciul Județean Sălaj al Arhivelor Naționale, Fond Comitetul Judeţean al P.C.R., dos. 20/1946, f. 33)
În urma înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947, liderii P.N.Ţ. în frunte cu Iuliu Maniu sunt arestaţi, iar partidul este desfiinţat. Iuliu Maniu avea vârsta de 74 de ani. În urma unui simulacru de proces, regizat de la Moscova, este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă datorită vârstei, precum şi la confiscarea averii. Ajungea în celularul închisorii din Galaţi, unde a stat închis până la finele anului 1951, când este transferat, împreună cu ceilalţi lideri P.N.Ţ., la Sighet unde se mai găseau foştii şefi de guvern, intelectuali de prestigiu şi înalţi prelaţi greco-catolici ca Suciu sau Hossu.
Ca şi în viaţă, Iuliu Maniu a fost şi în închisoare acelaşi model de conduită şi nobleţe morală. Astfel, cât timp s-a aflat în detenţie, nimeni nu a încercat să-i schimbe conduita, să-i „spele creierul”, apreciindu-se că acest efort ar fi fost zadarnic. Din cauza faptului că sănătatea lui se deteriora nu numai cu trecerea anilor, dar mai ales din cauza bolilor pe care le-a contactat în închisoare şi care nu au fost tratate, ultimele luni ale vieţii şi le-a petrecut în celulă cu Nicolae Carandino, fostul director al ziarului Dreptatea, care l-a îngrijit şi ajutat să îndure suferinţele fizice şi i-a fortificat moralul.
Pe data de 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani şi aproape o lună, în prezenţa lui N. Carandino, Iuliu Maniu trecea la cele veşnice. Peste câteva ore, trupul neînsufleţit era ridicat din celulă în cel mai mare secret, dus în cimitirul închisorii şi aruncat în groapa comună, deoarece şi faptul că se va cunoaşte mormântul marelui nostru înaintaş era considerat un pericol pentru regimul comunist.
Chiar şi după arestarea sa, sălăjenii mai sperau într-un miracol şi luptau în numele şi ideologia democraţiei promovate de către Iuliu Maniu, el reprezentând în continuare un simbol al luptei anticomuniste. Astfel, în raportul de activitate al organizaţiei Frontului Plugarilor din Sălaj, se arăta faptul că în comuna Bănişor, pe atunci în plasa Crasna, pe uşa cooperativei a apărut un manifest „bătut cu litere de maşină” şi pe care era scris următoarele: „Trăiască Iuliu Maniu, noi suntem cei ce luptăm pentru desrobirea voastră, cu Dumnezeu înainte” (D.J.A.N.SJ., fond cit., Raport de activitate pe luna octombrie 1948)
Referitor la uriaşa sa personalitate, patriotismul, cinstea şi modestia care l-a caracterizat întreaga sa viaţă, Constantin Xeni, om politic, diplomat şi istoric, scria, în anul 1942, în exil, următoarele: „Rar bărbat politic mai sobru, mai modest. Văzându-l de aproape, nu o dată mi-am zis: Mare forţă e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administraţie. Şi nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, din vila de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preţ, nici bronzuri. În Bucureşti – o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de Palace. Şi nu e o micşorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin.Un ascet. Iar în colţ, pe masa de lucru, vedeai numai două cărţi: Biblia şi broşura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufleteşti, cealaltă pentru cele trupeşti, în necontenitele lui deplasări politice” (C. Xeni, Iuliu Maniu, în Magazin istoric, nr. 11, noiembrie 2001, p. 19)
Păstrarea memoriei unor astfel de înaintaşi, cum a fost şi Iuliu Maniu, este o datorie morală pentru generaţia noastră, în special pentru noi sălăjenii care, măcar o dată pe an, la 5 februarie, ar trebui să ne închinăm, la Sighet, în celula în care şi-a găsit tragicul sfârşit sau la mormântul simbolic de la Bădăcin, care-i aşteaptă osemintele.

Cercetător ştiinţific dr. Marin Pop