Ing. REMUS MOCAN – 80. TOAMNA ADUCERII-AMINTE…: de la proiectarea Combinatului Petrochimic Midia-Năvodari, devenirea „Anvelopelor”

80 de ani. „În definitiv, nu anii din viaţă sunt cei care contează, ci viaţa din ani”. Şi viaţa din anii inginerului Remus Mocan confirmă afirmaţia lui Abraham Lincoln. Contează.

Remus Mocan s-a născut la 14 noiembrie 1943 în satul Brusturi, comuna Creaca, judeţul Sălaj. Tatăl, Petru, a muncit ca miner în satul vecin, Lupoaia, iar mama, Anastasia, care şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, căzut undeva prin Serbia, a fost nevoită să renunţe la studii, deşi era deosebit de inteligentă, iar dascălii o sfătuiau pe mama ei „s-o dea mai departe”; drept care, şi-a dedicat viaţa copiilor, gospodăriei şi agriculturii.  Doi dintre fraţii lui Remus, un băiat şi-o fată, au murit când erau mici, iar pe sora mai mare viaţa a dus-o la Braşov, întâlnirile dintre fraţi şi neamuri rămânând una din bucuriile familiei.

Amintindu-şi cu nostalgie şi drag de toamnele şi anii copilăriei, Remus Mocan ne povesteşte: „Am copilărit la sat. Ne ajutam mult părinţii. Lucram la câmp, la cules de fructe, cartofi, porumb, la strâns otava… Temele ni le făceam seara, la lumina lămpii. Clasele primare le-am urmat la şcoala din sat și mă simțeam privilegiat, deoarece casa noastră era aproape. Pentru clasele V-VII am făcut naveta la Creaca. Mergeam zilnic pe jos, de la Brusturi până în centrul comunei Creaca. Nu prea am avut absenţe. Uneori, drumul era foarte greu; nu era drum asfaltat, iar iernile erau bogate în zăpadă şi aprindeam şomoioage să speriem lupii. Şi de la liceu din Zalău, când veneam acasă, veneam pe jos, pe cărare, peste dealuri şi prin pădure. Ca liceean, am locuit la internat. Am fost o singură clasă. Uneori venea mama la mine, cu câte ceva de acasă. Eram liceean când am văzut prima dată Clujul, ca participant la Olimpiada de matematică din clasa a VIII-a şi apoi, m-am obişnuit, m-am dus în fiecare an…”.

Şi totuşi, a optat pentru Facultatea de Chimie Industrială din Timişoara, deşi era mai departe de casă şi nu erau legături convenabile de transport. De ce? – întreb. „Simplu !– îmi răspunde. Era singura facultate de chimie industrială din Transilvania. Am făcut o pasiune pentru chimie din primii ani ai liceului şi nu mi-am schimbat alegerea. În facultate am făcut multă carte. A fost o comunitate academică puternică. În anul II am câştigat olimpiada de matematică şi ca premiu am avut o vacanţă de 20 de zile la mare. Vedeam prima oară marea şi am fost fascinat de peisaj. Nu mi-a trecut prin cap că peste câteva decenii voi ”înălţa”, ca proiectant principal, Combinatul Petrochimic Midia-Năvodari. Eu am absolvit Secţia Tehnologia Compuşilor Macromoleculari şi cu această pregătire am ajuns imediat după absolvirea facultăţii la Combinatul Petrochimic Brazi, una din cele mai mari rafinării din Europa. A fost frumos ca inginer stagiar la Brazi; am aplicat tot ceea ce am învăţat în facultate şi m-am perfecţionat ca şi petrochimist. În petrochimie, mai mult ca-n alte domenii, este nevoie de cunoştinţe solide, disciplină, atenţie, perfecţionare contiunuă… Disciplina era ca-n armată.”

Activitatea din combinat a fost pentru inginerul Remus Mocan o bază puternică, solidă, pentru ceea ce a urmat: proiectarea în petrochimie la I.I.T.P.I.C. (Institutul de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică Bucureşti). Era unitatea de elită a Petrochimiei româneşti, având colaborări cu ţări cu tradiţie în domeniu. În această perioadă este numit proiectant principal  la Combinatul Petrochimic Midia-Năvodari. A lucrat în proiectare în perioada 1969 – 1975, timp în care contribuie la modernizarea unor instalaţii şi întocmirea proiectelor pentru unităţile din petrochimie.

Începutul anului 1975 îl găseşte pe post de şef de instalaţie, mai întâi la Polimerizare etilenă, apoi la instalaţia de Olefine.

Deşi deosebit de apreciat şi aflat pe o scară înaltă în profesie, departe de a înăbuşi dorul de Ardeal, de „Acasă”, ing. Remus Mocan îşi pregăteşte drumul întoarcerii. Este transferat prin ordin ministerial la Fabrica de Anvelope Victoria, din Floreşti, în vederea pregătirii pentru Fabrica de Anvelope de la Zalău.

În anul 1980 se căsătoreşte cu Aura Sălăjean, bucuria unei familii reuşite fiind desăvârşită prin venirea pe lume a fiicei lor Mădălina, cu care se văd cât pot de des la Cluj-Napoca și pentru care „Acasă” e mereu și la Treznea.

Din păcate, fabrica de la Zalău abia se proiecta, iar întoarcerea Acasă trebuia amânată. Experienţa de proiectant de instalaţii petrochimice îl duce pe Remus Mocan, pentru încă şase ani (1976 – 1982), la Bucureşti, unde datorită pasiunii şi experienţei sale de proiectant de instalaţii petrochimice este numit proiectant principal la Institutul de Inginerie Tehnologică şi proiectare pentru Industria Chimică (viitorul PetroDesing) Bucureşti. Acolo a elaborat proiecte pentru Fabrica de Olefine a noului Combinat Petrochimic Midia.

Înfiinţată prin decret în 1977, Fabrica de Anvelope din Zalău începuse să funcţioneze în 1981, dar ing. Remus Mocan, cu o formaţie complexă şi experienţă de conducere, a ajuns la Anvelope Zalău puţin mai târziu, în 1982. Aici îndeplineşte mai multe funcţii: şef la Secţia de Vulcanizare (01.03.82 – 01.01.83), apoi director Tehnic şi de Producţie (’83 – ’86).

Premieră absolută: în 30 decembrie 1984 se pornea producţia românească de anvelope tubeless de dimensiuni mari (de camion) la Zalău. Ing. Remus Mocan conduce timp de doi ani Secţia de Prefabricate (1987 – 1989), iar după revoluţie devine şeful Secţiei de Asamblare (1989 – 1992), apoi al departamentului de Inginerie de Proces (1993 – 1994) şi şeful Producţiei (1994 – 1995).

Cu… bucurie și modestie, nu cu fală, îşi aminteşte de realizarea, în 1992, a unui sistem informatizat de control de fabricaţie şi calitate (introducerea controlului cu raze x), păstrat, datorită performanţei sale, până în 2004, când a fost schimbat cu cel al noului proprietar, Michelin, care preluase fabrica în anul 2001.

Povestindu-ne, la solicitarea noastră, despre privatizarea „Anvelopelor”, ne-am dat seama că renaşterea şi creşterea acestui colos industrial al Sălajului din zilele noastre se datorează şi ing. Remus Mocan. Decapitalizată de inflaţie şi pierderea pieţei, în prag de falimentare, cu 1400 de angajaţi în grevă generală de şase luni, la începutul anului 1993, echipa inginerului Remus Mocan a elaborat „Studiul de restructurare”, care a convins Agenţia de Restructurare şi FPS-ul să finanţeze reluarea producţiei şi, ca urmare, salvarea fabricii. Ne putem gândi că dacă nu era acel moment, nu ar fi urmat nici privatizarea cu succes din 2001 (de care inginerul Mocan s-a bucurat sincer, deşi nu mai era în fabrică), iar Anvelopele din Zalău ar fi avut soarta Armăturii, Emailaţilor, I.P.L.-ului etc.

În 1995, Remus Mocan ocupă, prin concurs, postul de manager comercial al SC PECO Sălaj, calitate în care s-a zbătut pentru modernizarea staţiilor de disribuţie din Zalău, Şimleu Silvaniei, Ileanda şi Crasna. Apreciat de şefii superiori pentru realizările sale, a fost promovat ca director comercial la SNC Petrom SA, sucursala  PECO Sălaj (1997 – 2002), după care a devenit şeful serviciului Comercial-Marketing (2002 – 2006). Desfiinţarea filialei PECO Sălaj în 2006, prin reorganizarea SNC Petrom, coincide cu îndeplinirea condiţiilor de pensionare la limită de vârstă, drept care ing. Remus Mocan decide, după o viaţă profesională plină, dedicată pasiunii sale – chimia, să lase loc celor mai tineri.

Altei pasiuni de-o viaţă – lectura – îi poate acorda acum, în spaţiul liniştit de la Treznea, mult mai mult timp, „Magazinul istoric” nelipsind de pe noptiera sa.

Fire deschisă, generoasă, de o bunătate sufletească aparte, cu o inteligenţă nativă cultivată prin studiu, cu o înţelepciune consolidată pe drumul vieţii, cu un spirit viu şi o ironie subtilă, Remus Mocan este o companie încântătoare, un om pe care îţi place să-l asculţi, îți place să povestești şi de la care ai ce învăţa. Se cuvine, aşadar, ca toți cei care îl cunosc, prieteni, foşti colegi, subalterni, oameni care într-un fel sau altul l-au știut să-i trimită, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, gândurile lor bune. Şi noi îi spunem „La mulţi ani, cu sănătate şi bucurii”, urare la care, în numele tuturor, adăugăm un simplu mulţumim.

Ileana Petrean-Păuşan