Despre veteranii de război, cu dragoste

29 aprilie este ziua veteranilor de război. Data aceasta nu a fost aleasă întâmplător. În anul 1902, regele Carol I, prin Înalt Decret Regal, a instituit titlul de „Veteran de Război” pentru foştii luptători participanţi la războiul din anii 1877-1878, la a 25-a aniversare a mobilizării pentru cucerirea independenţei de stat a României. A fost prima lege din istoria armatei române care a oficializat calitatea de veteran de război.
Până în anul 2007, inclusiv, veteranii de război erau sărbătoriţi de Ziua Eroilor, Ziua Înălţării Domnului, doar în anii comunismului această sărbătoare fiind ţinută, din raţiuni politice, în data de 9 mai, în acelaşi timp cu „Ziua Independenţei de Stat a României” şi cu „Ziua Victoriei asupra fascismului”. Şi tot din astfel de „raţiuni”, comuniştii nu recunoşteau calitatea de veterani de război celor care luptaseră pe frontul de răsărit, împotriva Uniunii Sovietice! Îi socoteau eroi doar pe cei care luptaseră pe frontul de vest, după 23 august 1944! Şi situaţia aceasta a durat mai mult de 40 de ani! De parcă nu tot aceeaşi ţară i-a trimis la luptă.
Reparaţia atât de necesară a venit abia după revoluţia din decembrie 1989. Astfel, în 1990 a luat fiinţă Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, iar în 1991 a fost promulgată „Legea nr. 49 privind acordarea de indemnizaţii şi sporuri invalizilor, veteranilor şi văduvelor de război”, urmată în 1994 de „Legea nr. 44 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război”.
Apoi, prin Hotărârea Guvernul României nr. 1222 din 10 octombrie 2007, (devenită Legea 303), s-a decis ca în fiecare an, la data de 29 aprilie, în amintirea actului lui Carol I, să se sărbătorească „Ziua Veteranilor de Război“, în semn de „recunoaştere a meritelor acestora pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României”.
Instituirea unei zile oficiale doar pentru veteranii de război a urmat exemplul multor state membre NATO şi a Uniunii Europene şi a reprezentat o reparaţie morală, perfect justificată, deoarece prin lupta şi jertfa lor românii şi-au plătit dreptul de a fiinţa într-o ţară liberă.
Aceşti oameni, ostaşii de ieri, veteranii de război de astăzi, au pus mai presus de orice idealurile de libertate şi demnitate ale poporului român. Ei nu au şovăit când ţara i-a chemat, şi-au lăsat familiile în pragul casei, cu lacrimi în ochi, şi au plecat în apărarea ei.
În lupta pentru ţara lor ei au stat adeseori cu moartea în faţă, sub ploi de gloanţe şi schije, chinuiţi de sete şi de foame, de geruri năprasnice ori de arşiţa soarelui. Mulţi, prea mulţi dintre ei, nu s-au mai întors la casele lor, osemintele le-au rămas pe pământuri străine, fără cruci la căpătâi, fără lumânări sau flori.
Atât cei căzuţi, cât şi cei care au supravieţuit războiului mondial au oferit nenumărate exemple de tărie sufletească, demnitate ostăşească şi frumuseţe morală şi merită toată stima şi cinstirea noastră.
De aceea, ziua aceasta, Ziua Veteranilor de Război, ne oferă prilejul de a onora, aşa cum se cuvine, memoria ostaşilor noştri jertfiţi în lupta pentru apărarea ţării, a veteranilor plecaţi dintre noi şi de a ne arăta recunoştinţa faţă de cei rămaşi.
În 29 aprilie 2009, preşedintele asociaţiei judeţene Sălaj a veteranilor, Teofil Dreptate, spunea la Cercul Militar Zalău, în faţa unei săli arhipline, că încă erau în Sălaj un număr de 1.836 de veterani, invalizi, văduve şi soţii supravieţuitoare de veterani de război. Tot el spunea că este o datorie a istoricilor de a scrie mai mult despre eroii noştri, despre faptele lor. La fel cerea părintele Ioan Ghiurco, el însuşi un erou prin faptele lui, care afirma în faţa aceluiaşi public că veteranii sunt file vii ale istoriei noastre şi că în aproape orice familie din Sălaj se găsesc eroi, unii din primul, alţii din cel de-al doilea război mondial.
În acei primi ani de după instituirea unei zile oficiale doar pentru ei, veneau la Zalău, de sărbătoarea lor, zeci de veterani din toate localităţile judeţului. Stăteau împreună, depănau amintiri, primeau diplome şi flori. În sală erau şi elevi, aşezaţi, fiecare, lângă un veteran, şi care îi priveau cu atâta drag pe cei care luptaseră pentru ca ei, cei tineri, să aibă o ţară a lor, care ascultau poveştile luptelor lor, stările şi emoţiile prin care trecuseră.
Acum, în 2019, după zece ani trecuţi de atunci, au mai rămas 24, mulţi netransportabili! Nu mai e nici Teofil Dreptate, nici alţii pe care i-am îndrăgit atât de mult! Nici săli pline cu veterani nu mai sunt! Dar noi nu trebuie să-i uităm niciodată. Pe ei şi, mai ales, faptele lor! Pentru că noi sărbătorim, de fapt, eroismul lor, lupta lor pentru dreptatea neamului şi întregirea patriei ciopârţite din toate părţile în 1940.
Sunt multe sate în Sălaj care au monumente ale eroilor. Unele de multă vreme, altele de curând. Unele foarte bine îngrijite, altele mai puţin. Mulţi dascăli, preoţi sau oameni din administraţiile locale vin încă la Arhivele Naţionale să-şi caute eroii. Îi ajutăm cât de mult putem, cu mare drag, pentru că amintirea celor care şi-au dat viaţa ca noi să trăim pe pământul neamului nostru trebuie să rămână. Numele lor, scrise şi în piatră, trebuie păstrate în veci. Astfel, chiar şi cei îngropaţi cine ştie pe unde sunt prezenţi în mijlocul consătenilor lor. Iar urmaşii lor, care nu au altă mângâiere, se bucură măcar de pomenirea numelor lor.
Dar eroi au fost şi cei rămaşi acasă, în sărăcia şi nevoile lor, femeile singure în faţa tuturor greutăţilor şi răutăţilor lumii, medicii şi asistentele care, din grija pentru bolnavi şi răniţi, se îmbolnăveau şi mureau şi ei, copiii rămaşi orfani şi ai nimănui, toate familiile care au pierdut în acele îngrozitoare războaie fiinţe dragi.
Toţi aceştia, cărora le datorăm tot ceea ce avem astăzi, nu au nevoie de multe. Au nevoie doar să le păstrăm amintirea şi să-i onorăm „cu tăcerea adâncă a reculegerii noastre”.
Dănuţ Pop