5 Iunie, „Ziua Învățătorului”

Vom ajunge ca locul profesorului de la catedră să fie ocupat de robot/internet sau inteligenţă artificială?

MOTTO: „Nu cred că trebuie mai multe satisfacții decât să vezi zilnic dezvoltarea intelectuală a copiilor!” (Varga Ludovic, profesor pensionar de fizică – Șimleu)

5 Iunie este „Ziua Învățătorului”. Această zi a fost instituită prin Legea numărul 289/2007 și ea reprezintă data nașterii lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului românesc modern. Dedic zilei, acest articol pentru a evidenția rolul dascălului în școala românească de azi. O fac și pentru că în zilele noastre se vehiculează tot mai mult ideea că locul omului de la catedră va fi preluat treptat de robot/internet sau inteligența artificială. Ea pare a fi un efect iminent al epocii digitalizării actuale, ce cunoaște o dezvoltare și o diversificare fără precedent. Fără a mă considera un dascăl conservator, susțin cu fermitate că „eliminarea” profesorilor de la catedră nu se va realiza. De ce? Întrucât anumite atribuții ale învățătorului nu pot fi realizate decât de om, indiferent cât de mult va evolua tehnica în lume. Voi reliefa câteva dintre ele făcând apel la diverse opinii ale profesorilor sau ale altor categorii profesionale din sfera culturii. Încep prin a-l da ca exemplu pe filozoful, profesorul, eseistul și scriitorul Andrei Pleșu. Pentru el, profesorul ideal l-a întruchipat Constantin Noica (1909-1987), filosof, eseist, publicist și membru post-mortem al Academiei Române. Acesta a înființat așa-numita „Școală de la Păltiniș”, avându-i printre „cursanți” pe Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Pleșu îl consideră pe Constantin Noica „deasupra tuturor profesorilor”. De ce? „Știa să adauge informații selectiv și reușea să provoace fără efort și fără regie, admirația discipolilor. Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reușit decât capacitatea de a stârni și de a întreține admirația. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e capabil să admire. Restul sunt anexe.” La rândul său, Andrei Pleșu întrebat care-i plăcerea sa supremă ca profesor, a răspuns: „Plăcerea de a declanșa în elevul său sentimentul vocației.”
Gabriel Liiceanu, filozof, scriitor ,eseist, director de editură etc, consideră că profesorul ideal este „cel care nu plictisește elevul”.
Actrița Oana Pellea în „Jurnalul 2003-2009” propune un mod concret prin care școala și profesorii ei își vor recâștiga prestigiul de altădată: „De ce nu se predă în școli materia <>?” Din păcate, în școli studiem procesul de învățare (=memorare) și nu de înțelegere.
Astăzi, când Internetul este un concurent al procesului instructiv-educativ ce oferă detalii cognitive detaliate în orice problemă, mai putem vorbi de un profesor de succes, mai este el necesar? De ce el nu poate fi înlocuit oricât de mult s-ar diversifica și moderniza tehnologiile de comunicare? La această firească și dilematică întrebare a răspuns cu ani în urmă (2012) și Nicolae Manolescu, profesor universitar 57 de ani, scriitor, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Academiei Române: „Internetul îți dă informații, nu-ți dă cunoștințe. Între informații și cunoștințe este o sită. Sita se cheamă spirit critic, se cheamă profesor, se cheamă om de meserie. Informația dacă o iei așa cum este, dacă nu o treci prin sita critică, nu devine învățătură, ci o formă de dopaj… Elevii cei mai buni sunt stocuri de informații, dar cu care nu au ce face pentru că nu le folosește la nimic. Informația brută se uită. Cunoștințele au o durată de viață mai lungă. Asta înseamnă informație filtrată, asumată, înțeleasă, interpretată. ”
În consecință, nici Internetul, nici roboții ori inteligența artificială nu vor putea substitui omul de la catedră. El umanizează informația, îi demonstrează utilitatea, o face accesibilă elevilor în mod diferențiat în funcție de vârstă, ani de studiu, dar și de potențialul său spiritual. După cum reușește toate acestea să le facă, așa va fi catalogat – de succes, apreciat, căutat sau, dimpotrivă, unul ocolit de elevi, părinți, directori, discreditat, chiar dacă el este „tobă de carte”, dar cu care nu se știe ce să facă. Nu în zadar se zice – e bine să știi să faci cu ce știi…
În 2019, Colegiul Național „Simion Bărnuțiu” a împlinit 100 de ani de la înființarea sa. Cu acest prilej, a fost pregătit și un amplu volum documentar cu titlu „O școală la 100 de ani”. În cuprinsul său, am publicat 13 interviuri luate la tot atâția profesori-pensionari ai colegiului. Le ceream, în esență, să-și definească modul în care își trăiesc „Cântecul vârstei a treia”. Printre întrebări, pe unii dintre foștii mei colegi i-am întrebat și despre rolul Internetului în activitatea lor didactică. Pe atunci, încă Internetul nu pătrunsese atât de masiv în activitatea școlară. În catedra de română, locul prim îl ocupa colega Kovacs Anna, ea fiind efectiv „îndrăgostită” de „binefacerile” internetului. Cu greu m-a convins să devin și eu un utilizator al lui și atunci, treptat, i-am dat dreptate. Ca dascăl de citire, nu puteam renunța la plăcerea de a-i învăța pe elevi cum să citească și să înțeleagă ce citesc pentru a nu deveni „analfabeți spirituali”.
Fără a fi „dușmani” ai lui, unii colegi i-au reliefat convingător rolul esențial ce-l are, dar majoritatea puneau pe prim-plan munca nemijlocită a dascălului.
Doar câteva exemple:
Profesorul de română-științe sociale, Constantin Nicolae-Pușcaș, întrebat dacă vom ajunge în etapa în care locul lui la catedră va fi ocupat de robot, cu franchețea-i cunoscută și recunoscută, a spus: „Doamne, ferește! Robotul nu poate fi decât un instrument util în procesul de acumulare de informații, la catedră, transmiți, însă, și sentimente, valori morale, încurajezi ceea ce un robot nu va putea face. E vorba de umanizare, prin excelență realizată în actul didactic. Aici îi înveți pe elevi să aibă atitudini proprii, să valorizeze cu capul și cu sufletul în actul didactic. În esență, e vorba de transpirație, talent și conștiință că sunt 2 protagoniști: unul dascălul, care îi deschide porțile spre cunoaștere, oferindu-ți instrumentele necesare și celălalt, elevul, care vine – parafrazându-l pe Socrate – să învețe pentru că nu știe.”
Pentru Constantin Nicolae-Pușcaș, „frumusețea profesiei de dascăl constă în ce ai făcut, ai trezit în privirea și în atitudinea elevului: curiozitatea, interesul pentru a ști și mai mult și că în viață n-a dezamăgit pe cei ce au investit în el, familia, școala, societatea. Să poți fi martorul devenirii elevului ca ființa umană complexă, să poți veni în întâmpinarea celui ce nu știe și care are nevoie de ajutorul tău, calificat și dezinteresat, său poate interesat.”
Ajuns la vârsta fără gânduri profesionale, Varga Ludovic consideră că dacă lucra în alte domenii nu avea mai multe satisfacții, bucurii sau împliniri decât a avut-o ca dascăl, întrucât el crede „că nu trebuie mai multe satisfacții decât să vezi zilnic, dezvoltarea intelectuală a copiilor.” La catedră, acest profesor i-a făcut pe elevi să îndrăgească fizica, prin „exerciții clare și concrete, prin activități independente sau rezolvări de probleme, ceea ce a contribuit la dezvoltarea gândirii logice și a sentimentului de reușită prin efort propriu. ” Prin urmare, Varga oferă modalități prin care cultivi interesul elevului pentru o anumită disciplină și îl faci să se convingă de necesitatea școlii, ce-ți oferă posibilitatea în mai mare măsură decât Internetul de a ști să faci cu ce știi și la ce anume informațiile devin cunoștințe, metode practice de a face.
Domnul Szabo Ștefan-Carol a fost profesor, director adjunct al Colegiului „Simion Bărnuțiu”, iar apoi mai mulți ani inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar Județean Sălaj. Toate funcțiile avute le-a onorat cu rezultate. Elevul Takacs pregătit de dânsul, s-a remarcat chiar pe plan internațional. Am asistat în activitatea de conducere la mulți profesori și la multe ore. Printre cei pe care i-am remarcat în mod deosebit se numără și Szabo Ștefan-Carol. Prin ce? Prin orele sale, el rezolvă și problemele concrete cu care elevii se întâlnesc în viața cotidiană, care le văd la părinții lor etc. Este un adevărat prototip al dascălului ce-l formează pe elev pentru a fi un cetățean care știe să facă în mod concret diversele activități cerute omului în viața practică de zi cu zi. Pentru acest dascăl de chimie, ora în care nu l-a învățat pe elev să facă ceva este una pierdută.
Nu demult, am avut cu dânsul o discuție telefonică. Întrebându-l dacă nu se plictisește, mi-a mărturisit cu bucurie că și acum, ca pensionar, este foarte ocupat, nu știe ce-i plictiseala. Mi-a mărturisit că are mulți elevi din tot județul pe care-i pregătește pentru admiteri sau concursuri.
Adevărata „invazie” a Internetului și în viața școlii, a născut temeri privind viabilitatea și a altor posturi nedidactice din școli. Bunăoară, cel de bibliotecar. Am întrebat-o pe doamna profesor-inginer Elena Ispas, bibliotecara de la Colegiul „Simion Bărnuțiu” de acum câțiva ani, dacă nu trăiește cu teama că internetul va „concedia” bibliotecarii, întrucât azi tot mai mult, cartea tradițională/pe hârtie tinde să fie înlocuită de cea digitală. Doamna Elena Ispas este de părere că biblioteca va rămâne „EDENUL” culturii și civilizației. Într-adevăr, fluxul continuu de informații care circulă pe Internet a dus la scăderea numărului de cititori de plăcere, dar niciodată nu va „concedia” bibliotecarul, „care nu este doar depozitarul cărților, ci alături de cadrele didactice îndrumă cultura elevilor, promovează cartea… ” Printre concursuri organizate de ea bibliotecă au fost și cel intitulat „Cititul nu dăunează sănătății!”
Prin eseul meu, pledez pentru optimism în privința viitorului omului de la catedră. Nimic și nimeni nu-l va putea înlocui, decât dacă, prin absurd, întreaga societate s-ar robotiza. Atunci ea nu se va mai putea numi societate omenească.
Pentru mine, o astfel de lume ar fi sinonimă cu o APOCALIPSĂ! Din ea, nu știu ce NOE și cu ce ARCĂ ar mai putea salva ceva din aceasta.
Deși nu sunt ateu/ateist, eu, totuși, nu mai cred în mituri în secolul al XXI-lea.
Sunt prea „bogat” în ani ca s-o mai pot face!

profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei