3 Mai – Ziua Mondială a Libertății Presei

Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Mondială a Libertății Presei la 23 decembrie 1993 de către Adunarea Generală a ONU, în urma Conferinței Generală UNESCO din 1991, când s-a adoptat o rezoluție privind „Promovarea libertății presei în lume” care recunoștea că „o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a oricărei societăți democratice”. Evenimentul constituie un prilej pentru a celebra principiile care stau la baza libertății presei, a evalua starea libertății presei în lume, a reînnoi eforturile pentru apărarea independenței mass-mediei, a reflecta cu privire la problemele libertății presei și a eticii profesionale și pentru a aduce omagii acelor jurnaliști care și-au pierdut viața făcându-și meseria. De asemenea, momentul servește atât ca și oportunitate de atrage atenția că în multe țări publicațiile încă sunt cenzurate, amendate, suspendate și închise, iar jurnaliștii și editorii sunt hărțuiți, atacați, deținuți și chiar uciși.

Libertatea presei este un drept fundamental al omului recunoscut și protejat prin lege în majoritatea statelor moderne. Acest drept este strâns asociat cu libertatea de exprimare și este o componentă a acesteia. Pentru ca libertatea presei să fie reală, publicul și mass-media necesită acces neîngrădit la informații. Accesul la informații împuternicește publicul să dezvolte o imagine adecvată și să-și formeze o opinie critică și realistă cu privire la societatea în care trăiește și la autoritățile care îl guvernează, încurajează participarea corect informată a acestui public la chestiunile care îl privesc, prezintă capacitatea să impună transparență la nivelul instituțiilor publice în ceea ce privește gestionarea fondurilor publice și tragerea la răspundere a funcționarilor publici, expunerea și sancționarea corupției și să legitimeze administrația ca serviciu public.

Mass-media îndeplinește un rol crucial în stabilirea și protejarea valorilor democratice, precum asigurarea cu succes a informării corecte și nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii politici și atragerea atenției publicului asupra abuzurilor, neregulilor sau ilegalităților comise de zonele de putere din societate.

Libertatea presei este o garanție a oricărei democrații funcționale și nu poate fi înțeleasă independent de o serie de factori sociali, politici și economici, alinierea echilibrată a acestora împreună cu a altor mecanisme democratice și facilitarea relațiilor etice dintre ele asigurând dezvoltarea armonioasă a sectorului mass-media, o presă liberă și independentă și imparțialitatea comunicării mediatice.

În perioada interbelică, presa românească se prezenta în conformitate cu condițiile economice, sociale și politice ale vremii care, în ciuda acțiunilor de propagandă, a manifestelor politice și a îndemnurilor electorale care găseau cu ușurință o platformă de expresie, era considerată ca fiind „o presă vie, în continuă mișcare, nuanțată, îmbrațișând întreg spectrul de ideologii, orientări, gusturi, preferințe, preocupări, profesiuni” de către unii publiciști. După asasinarea prim-ministrului I.G. Duca la 30 decembrie 1933, guvernul a decretat starea de asediu. Curând după ce Carol al II-lea a acaparat puterea decizională și a instaurat un regim autoritar, presa era atent monitorizată și cenzurată prin măsuri precum impunerea tipăririi unor articole cu rânduri goale, sancțiuni financiare, suspendări temporare și chiar interzicerea apariției unor publicații.

Una dintre cele mai reprezentante figuri ale tradiției anti-totalitare în presa românească, sălăjeanul Corneliu Coposu, a dedicat o serie de articole cenzurii presei și libertății de exprimare. În două articole separate publicate în ziarul „România Nouă” din Cluj, Coposu a realizat un bilanț negativ al cenzurii la care a fost supusă publicația în perioada 1933-1937 și de unde reiese că au existat nu mai puțin de 10 cenzori. Într-un articol din 1936 afirma: „Cenzura este instrument de guvernare pentru incapabili și hoți, iar soarta guvernelor sprijinite de cenzură este pecetluită”.

În timpul regimului comunist, în România cenzura a existat și a avut o activitate deosebit de intensă. Începând cu 1944, cenzura presei în România a fost exercitată prin intermediul mai multor instituții și structuri, precum Comisia Aliată de Control, Ministerul Artei și Informațiilor și Serviciul Cenzurii Centrale Militare, iar din 1949, funcționa Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT) care condiționa activ apariția oricărei publicații. Din 1951 DGPT a devenit instituția competentă care elibera autorizații pentru ziare, reviste, buletine și alte publicații periodice.

După datele oficiale, în luna decembrie 1989 în România se tipăreau 495 de publicații, fie că era vorba de ziare naționale – Scânteia, România liberă, Libertatea, fie de reviste de profil – Flacăra, Femeia, Sportul, Munca, fie de reviste culturale – România literară, Contemporanul, Săptămîna culturală, Luceafărul, Cinema, Teatrul, Amfiteatru, Vatra, Tribuna din Cluj, Viața Studențească din Iași etc. Existau ziare și reviste centrale, pentru diferite categorii de cititori, care de obicei se ocupau de propaganda politică, publicau diverse documente de partid și comunicate oficiale. În general, presa folosea cam același limbaj, cu deosebiri în funcție de profilul publicației. În fiecare județ existau apoi ziarele județene, organe deopotrivă ale comitetelor județene de partid și ale consiliilor populare județene. Numele acestora reflectau „culoarea” regimului: Năzuința (Sălaj), Făclia (Cluj), Drapelul (Timișoara), Flacăra Iașului (Iași) etc.

Atmosfera din redacțiile comuniste era una apăsătoare, constrânsă de stricta supraveghere a unicului partid. Tovarășul nu trebuia să lipsească din niciun număr al presei. De altfel, a devenit lege ca atât numele, cât și prenumele Tovarășului să nu apară despărțite pe silabe, trecute dintr-un rând în altul. Pentru evitarea situațiilor neplăcute cu privire la acest aspect, se recomanda rărirea rândurilor. Munca cea mai dificilă îi revenea corectorului, care din neatenție putea să atragă după sine sancțiuni. O atenție sporită se acorda alegerii titlurilor fără echivoc. A făcut carieră un titlu din Scânteia: „ Tovarășul Gheorghe Cioară (activist de partid cu grad înalt) s-a întors de la Berlin pe calea aerului ”. Cazul cel mai interesant cu privire la alegerea structurii articolelor s-a petrecut pe 25 ianuarie 1988, cu un an înaintea căderii regimului comunist. Scânteia din 25 ianuarie a publicat, în cadrul unui grupaj de versuri, poezia „Erou al păcii”. Autorul a dorit prin acele versuri să-și exprime dragostea față de conducător, nu numai prin conținutul poeziei, ci și printr-un artificiu tehnic, prin care trebuia să formeze Nicolae Ceaușescu. Din neglijență, în redacție au fost omise câteva strofe din poezie, astfel că a ieșit Ceaușescolae, ceea ce a produs o adevărată catastrofă în redacție.

România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, la 7 octombrie 1993, data la care statul român a devenit membru al Consiliului Europei. Convenția, împreună cu protocoalele sale adiționale 1, 4, 6, 7, 9 și 10, a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994. Articolul 10 din Convenție privește libertatea de exprimare și conține două paragrafe, unde primul prevede libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, iar cel de-al doilea încearcă stabilirea unui echilibru în scopul determinării preeminenței unui drept asupra altuia, având în vedere că libertatea de exprimare poate veni în contradicție cu alte drepturi garantate de Convenție, printre care dreptul la un proces echitabil, la respectarea vieții private sau la libertatea de conștiință.

M. S.