Ziua bună, carantină!

Jurnalele televizate anunțau, zilele trecute, că Zalăul a ajuns “Lombardia” României. Mulți români au aflat, cu această ocazie, că Zalăul este reședința județului Sălaj și că Sălajul este și el un județ din cele 42, pe harta administrativă a României. Doar o astfel de veste ne mai putea scoate și pe noi din anonimat, pentru că oricare altă știre legată de Zalău n-ar fi fost posibilă, cu atât mai puțin una bună. Suntem, de aproape o săptămână, arătații cu degetul ai României, “marii infectați”, deși în Zalău, după cum știm (noi, cei de aici) străzile sunt aproape pustii, totul este în moarte clinică – de la restaurante, câte au mai rămas, până la cultură, economie, dezvoltare etc, încă dinainte ca urâtul Covid să ne facă vedete sub această formă nedorită. Cum am ajuns la această performanță sinistră, în ciuda faptului că suntem pe un loc bun, comparativ cu aproape toate județele, în ceea ce privește numărul total de îmbolnăviri de la începutul pandemiei până în prezent? De ce noi, cei din categoria celor care au respectat cu sfințenie și măsurile, și masca pe figură, și dezinfectanții cu kilogramele, suportăm, din nou, măsuri restrictive extreme, suntem închiși din nou și puși să semnăm până ne vine rău declarații peste declarații atunci când vrem să trăim, să ne aprovizionăm, să ne mai mișcăm și să mai facem câte ceva din lista săracă de opțiuni pe care le oferă reședința acestui județ? Valabil și pentru Jibou și Cehu, alte două orașe lovite de Covid care au intrat și ele, de astăzi, în carantină. Răspunsurile la sutele de “de ce-uri” sunt simple și logice. Măsurile sunt luate aici prea târziu, aproape mereu. Anchete epidemiologice făcute pe genunchi. Măsuri ferme, eficiente, la timp luate – ioc. Noi plângem pe concluzii în loc să le facem evitabile, atunci când încă mai e timp pentru această măsură. Cei puși și plătiți să decidă pentru noi se trezesc mereu în cel de-al treisprezecelea ceas, pentru că, dacă s-ar trezi cu o oră mai devreme, ar mai putea face ceva pentru ca noi să nu le suportăm consecințele incompetenței, lentorii, lipsei de comunicare și bulibășelii generalizate cu care ne trântesc în cap pachete peste pachete de măsuri.

Vedem cum alte județe vecine iau aceste măsuri având o rată de infectare de sub 4 la mie, chiar sub 3. Pentru că, așa cum gospodarul își face iarna car și vara sanie, oamenii aceia își fac datoria și știu să acționeze la timp, să fie mereu cu un pas, cel puțin, în fața pandemiei. Noi nici când am sărit de 8 la mie nu aveam încă aceste măsuri luate. La noi, contacții covizilor sunt anunțați după șapte zile de la contactul cu un bolnav, că trebuie să se izoleze. Până atunci, nimeni, nimic. În acest timp, contacții merg și ei la muncă, mai merg la cumpărături, mai au contact și cu alte persoane, că doar nu trăim izolați, de unii singuri, prin subsoluri. Contactul îi face și pe alții contacți și uite așa, virusul înflorește. Cu toate acestea, la calculele autorităților, iese mai puțin de un contact pe cap de bolnav, mai exact, cel depistat pozitiv s-a întâlnit, într-un anumit număr de zile, cu 0,8 oameni. Înțelegeți? Vi se pare logic? La noi se fac controale și se sparg petrecerile de majorate, nunți cu câte 150 de persoane, slujbe și alte adunări inconștient făcute, pentru că așa-s oamenii, indolenți și „miserupiști”, în loc să se interzică cu desăvârșire aceste activități înainte să intrăm în cinci la mie. Ce folos că patronii de restaurante sunt amendați, dacă faptul e deja consumat când se scrie amenda? Petrecerea e în toi, la fel și infectarea. Amenda nu mai rezolvă nimic.

De ce autoritățile nu reușesc să iasă din letargia aceasta mortală, aducătoare de boli nu doar virale, ci și de deprimări, de depresii, de dezamăgiri profunde pe care chiar și cei corecți și conștienți le dobândesc în urma acestor măsuri? De ce populația nu este informată, anunțată la timp, consiliată de către cei care au în fișele posturilor aceste îndatoriri? Gem cutiile poștale de pliante electorale ce conțin eternele minciuni, pliante de pe care ne zâmbesc grețos politicieni de care n-a auzit nimeni în Sălaj în ultimii patru ani. Întind mâna ca milogii, promit Luna de pe cer, se jură că vor face, vor dezvolta, vor aduce. Ce au făcut acești oameni în ultimii patru ani, pentru a avea măcar dreptul de a ne cere să-i alegem din nou? Unii au dezertat din județ și ne-au lăsat baltă, alții n-au făcut nimic. Haosul instituțional este la el acasă, deciziile se iau mult prea târziu și nu reușesc să ajungă în timp util la oameni. Comunicatele puse de cu seară se șterg a doua zi dimineața, pentru că anumite clarificări lipseau. Am intrat în carantină de câteva ore și oamenii nu știu ce trebuie să facă, ce să completeze, unde să semneze, cum să meargă la locurile de muncă sau să-și mai cumpere alimente pentru că, scuzați, nu toată populația este abonată la Facebook-ul Prefecturii! Solicitările de presă prin care rugăm instituțiile să ne explice ori să ne furnizeze anumite date, rămân undeva în adâncuri, de parcă le-am pune într-o sticlă și le-am arunca în mare.

O tăcere vinovată se așterne peste clădirile care, în astfel de situații critice, ar trebui să fie chiar zidurile care să ne apere. Să ne ofere un cât de mic sentiment de siguranță, de liniște, de speranță. Imediat trece anul de la declanșarea pandemiei și Sălajul este butonul de resetare al Covidului, pentru că la noi, în timp ce alții fac progrese cu pași mici, dar siguri, totul o ia de la început, cu o și mai mare furie și cu consecințe transpuse în traume, în boală, dar mai ales în pierderile ireversibile, de cea mai mare gravitate, prin pierderea celor dragi. Da, mulți dintre noi suntem, la rândul nostru vinovați. Însă răspunzători pentru faptul că ajungem să fim vinovați sunt cei care nu fac niciodată la timp și bine, ceea ce trebuie făcut, pentru ca cei care ajung să fie vinovați, dintre cetățeni, să nu mai aibă acces la beciul întunecat al vinei. Până atunci, rămânem, așa cum am spus, marii arătați cu degetul ai țării. Vinovații fără vină, noi, cei chemați, cu un tupeu nemărginit și o nesimțire uriașă, din nou la vot. Răstimp, nu cade niciun cap, nu se simte nimeni să se dea la o parte, nu are nimeni nicio remușcare. Ei le comit, noi tragem ponoasele, pentru că așa a fost și va fi mereu aici, până când ceva, undeva, va exploda. Bun venit în carantină! Adevărații „infectați” au avut grijă să ne trimită din nou într-o groapă din care nu vom ieși prea curând, pentru că suntem oricum șubrezi, săraci și ai nimănui.