Dacă iubești Zalăul cu adevărat, dacă îți pasă de felul în care arată sau, mai bine spus, a ajuns să arate, nu poti să nu suspini, să te gândești că de-a lungul deceniilor, multe capete pătrate se fac responsabile de cel puțin un lucru grobian care ne face orașul să arate urât: arhitectura construcțiilor “moderne”. Greșeli colosale sau pur și simplu mostre de incompetență și prostie, rea-voință și ură în alte cazuri, nenorociri din sticlă ieftină și fier-beton puse la cale de oameni care, pe lângă că au trecut prin școli ca rața prin apă, au ajuns să dețină funcții atât de importante încât de pe urma deciziilor lor din trecut vor avea de suferit generații care se vor naște și peste 100 de ani. Priviți cum arăta centrul istoric al Zalăului în urmă cu șase, șapte decenii. Frumusețea acestui spațiu este pur și simplu răpitoare.
Locurile par desprinse dintr-o poveste: aleile impecabile din parcul Wesselényi, grupul statuar, armonia perfectă existentă între clădiri, copacii și spațiile verzi, cele de recreere, aspectul general al zonei. Faceți o comparație rapidă cu ceea ce puteți vedea astăzi. Asfalt crăpat, haos vizual, borduri ciobite, bănci pe care stau crăciți, cu ochii în soare, mâncătorii tuciurii de semințe și cocalarii. Fântâna aceea cu așa-zis “îngerași” care arată (și pute!) ca vai de ea, grupul statuar aflat într-o stare jalnică, un contrast general în care nepotriveala este concluzia cea mai clară. Elemente vechi, valoroase, dar lăsate de izbeliște, care se îmbină anacronic cu cele câteva realizări ale modernismului kitsch, și acelea făcute – să fim serioși! – de mântuială. Dau doar un exemplu – reabilitarea Clădirii Transilvania – o lucrare făcută pe o remorcă de bani, lucrare care iată începe să cedeze după doar câțiva ani. Revenind la clădirile prezentului, primul și cel mai elocvent exemplu despre cum să nenorocești un oraș sub aspect architectural este așadar Centrul istoric al municipiului.
Lăsând la o parte noile intervenții ale Primăriei prin care, deși zona arată vizibil mai îngrijit și mai frumos în opinia unora, elementul de bază și cel mai valoros în același timp, s-a pierdut. Este vorba despre “aerul” magic al istoriei. O zonă istorică nu poate fi reabilitată cu dale industriale, ca în fața Mall-ului, să ne înțelegem. Nu trebuie să existe sticlă, metal, trotuare făcute ca în zonele comerciale sau dacă ele totuși sunt inevitabile, trebuie îmbinate armonios cu tot ceea ce este vechi și de valoare, fără ca valorile existente să fie umbrite sau distruse. Există, spun arhitecții adevărați, multe alte metode prin care o zonă istorică să fie reabilitată și pusă cu adevărat în valoare. Există, spre exemplu, o piatră cubică rezistentă, frumoasă, cu un aspect vintage, însă firește este cam scumpă. Există posibilitatea să pui în valoare monumentele și clădirile prin sisteme de iluminat (cu lumină caldă, galbenă) statuile renovate trebuie și ele puse în valoare cu puțină ideație și cu pricepere. Catastrofa urbanistică, ridicată prin inepta aprobare a unor foști conducători – clădirea Fiscului – reprezintă, de departe, cea mai mare nenorocire arhitecturală a orașului nostru. Am umblat de-a lungul anilor prin toată țara, dar și prin câteva țări străine și vă pot garanta că nicăieri nu mi-a fost dat să văd o construcție mai urâtă, mai prost concepută, decât această clădire monstruoasă, un soi de “Frankenstein” architectural, o aberație arhitectonică pe care o avem prin “grija” unor oameni care habar nu aveau ce înseamnă arhitectura, grija pentru valorile istorice ale orașului, grija pentru felul în care arată centrul unui oraș. Bătrânii înțelepți ai Zalăului spun că această clădire s-ar fi dorit a fi de fapt o “răzbunare” față de biserica maghiară din spatele ei, un monument de o frumusețe rară și o valoare inestimabilă a orașului nostru. “-Să nu se mai vadă, dom’le!”, ar fi spus, pe model ceaușist, cei de prin partidul ăla naționalist, mort în floarea vârstei, partid aflat la putere în anii în care s-a decis mutilarea orașului cu acestui coșmar vizual, amplasat batjocoritor fix în buricul orașului.
Zis și comis: pereții din metal și sticlă se ridicau spre cer, biserica se pierdea, tăcută și neputincioasă, încet încet, în spatele ei. Rezultatul îl puteți vedea astăzi, în toată splendoarea lui. Clădirea aceasta este de o hidoșenie ieșită din comun, o pedeapsă atât pentru noi, cât și pentru generațiile viitoare care, poate spre norocul lor, vor avea suficienți bani și conducători cu cap astfel încât să bage buldozerele în ea. Pe cât este de urâtă pe dinafară, pe atât este de nefuncțională, complicată absurd și prost compartimentată, în interior. Urmează, la doar câțiva metri distanță, altă mizerie sticlos-metalică: un soi de apendice la Complexul Silvania, magazin pe care cei care l-au ridicat au încercat, zic eu cu succes pentru acele timpuri, să mențină o linie arhitecturală plăcută, în armonie cu ceea ce se găsește în jurul ei, inclusiv ca nivel de înălțime.
Să nu uităm că discutăm despre Centrul istoric al orașului. A urmat așadar, printr-o idee ineptă și vreo zece aprobări la fel de cretinoide, ridicarea prelungirii din sticlă a magazinului, de o urâțenie care sperie și pe Dumnezeu. Coborând cu pași timizi pe bulevard, vedem și Galeriile- cândva frumușele și cu un aspect plăcut, simplu și curat -astăzi, niște maghernițe suspendate, colorate după bunul plac al fiecărui chiriaș, cu pereții scorojiți, colorați ca la bâlci. Urmează clădirea Prefecturii pe care nu o putem reabilita (din păcate sau, văzând precedentele reabilitări, putem spune din fericire) o clădire care arată la fel de urât, prăfuită, ciobită toată, în jurul căreia, tot pe sistem peticeală și kitsch se mai construiesc trotuare și anexe.
Platoul de marmură este, de departe, cea mai clară mostră de nepricepere și risipă de bani, indiferent cu ce explicații venim pentru ultimii 20 de ani, un lucru este cert- platoul nostru care, prin anii 70 arăta ca scos din cutie, arată acum ca după bombardament. Cârpit, peticit, crăpat și umplut cu de toate, parcă e un bibelou spart și lipit cu aracet. Casa de cultură a Sindicatelor arată și ea, biata, dezamăgitor. Și pe dinafară și pe dinăuntru. Nu mai îndrăznesc să merg mai departe, dar promit că, la o nouă ocazie, voi mai veni cu exemple despre cum să distrugi frumusețile și valorile unui oraș și despre cum să te încăpățânezi să construiești, lângă ultimele redute ale culturii, istoriei și frumosului, monstruozități urbanistice plătite evident cu bani grei și care oferă atât zălăuanilor cât și vizitatorilor, o imagine dezolantă, un amestec nefericit de imagini și stări, în fiecare zi.
Mare adevar! Chiar urata e cladirea de sticla, culmea .. a finantelor!!!! De 2 lei si de tot plansu’