Zalăul absent

Daniel Săuca
Fără excepție, oaspeții ne spun ce frumos Sălaj avem! Nouă poate nu ni se arată într-o asemenea splendoare. Zalăul cel puțin e un oraș închis, gri, pustiu la sfârșit de săptămână și prea aglomerat în timpul „programului de lucru”. Până pe la ora 16, când bugetarii de pe centru ies din „șut”. Apoi e liniște. Din nou. Locuri de petrecere a timpului liber nu prea sunt, așa că nu e mirare că săptămânal sute, dacă nu mii de zălăuani preferă să dea o fugă pe „autostradă” până la Cluj, unde se „flenduresc” prin mall-uri și hipermarket-uri. „Turism cultural” nu fac oricum prea mulți, și pentru că nu e de unde. Zalăul a rămas un oraș – dormitor, format din foști țărani și viitori orășeni. Cei care nu pleacă pe la Cluj, prin vacanțe sau „la muncă” în străinătate, se „teleportează” la țară, unde mai lucrează un petec de pământ, cresc un porc și niște găini ori își vizitează neamurile. Zalăul a ajuns un municipiu fără identitate culturală (în general vorbind), fără implicare civică și de ce fel mai vreți. Putem număra pe degetele de la două mâini evenimentele mari de peste an. S-a ajuns în situația, nu prea plăcută, aș zice, ca Zilele Zalăului să devină principalul „festival” anual, chiar dacă a fost blestemat și de cei care locuiesc în jurul celebrului „platou” central, cei care își programau concediile în funcție de data „fatidicului” eveniment. Toată polemica de acum, pro sau contra mutării Zilelor de pe centru în spatele primăriei și a datei, nu răspunde de fapt și la întrebări esențiale: pentru cine? Cine mai sunt zălăuanii? Dacă ei mai există (cu domiciliu permanent în Zalău și cu o minimă implicare în viața comunității), ce vor? Dacă le știm așteptările (m-aș mira!), le putem satisface cu un singur mega-eveniment anual? Cred, printre altele, că zălăuanii într-un fel s-au ascuns: la destule Zile am văzut, nu numai eu, sute, mii de participanți din zonele rurale învecinate, foști țărani, consumatori de orice altceva decât „cultură”. Comunitatea maghiară nu e nici ea prea prezentă în viața orașului; oricum, nu prea vrea să iasă dintr-o „carapace” inexplicabilă rațional. De mulți ani, există, din nou, un singur eveniment mai mare româno-maghiar în Zalău, oraș cu o istorie de sute de ani ce nu a fost sigur românească. De fapt, cine mai sunt zălăuanii? Toată lumea, hai aproape toată lumea vrea să plece din Zalău: copiii la școli și facultăți în alte orașe sau prin străinătățuri (nu suntem, adică, un oraș universitar!) și toți cei enumerați mai sus, la care se adaugă noul tip de navetism: destui „zălăuani” și-au făcut case prin localitățile din preajmă, „stând” în municipiu doar pe timpul serviciului. Curiozitate: oare angajații multinaționalelor „locale” unde își petrec timpul liber (dacă și-l petrec) în Zalău sau în Sălaj? Una peste alta, rămân multe întrebări: cine vine în Zalău?; cine pleacă din Zalău?; cine stă în Zalău?; cei care stau, ce așteptări comunitare, identitare, culturale au? Ca să nu rămân dator: un oraș fără identitate (nu numai culturală), care va să zică nu există!
P.S.: Text apărut în iulie 2016 la rubrica de față. S-a schimbat ceva între timp?