Zălăuanului îi stă bine cu visarea

În vremuri în care instituțiile județului și ale municipiului organizau grandioase conferințe de presă pentru a anunța proiecte mărețe, dar și pentru a le explica zălăuanilor de ce unele lucruri întârzie nejustificat de mult, pe lângă articolele în care eu și colegii mei criticam argumentat neajunsurile, mai strecuram și câte ceva de bine. Oricât de critic ai fi, sigur ca uneori se întâmplă și lucruri bune la nivelul celor care decid aici, în județul nostru și  e onest, firesc să anunți cetățenii atunci când ceva bun se înfăptuiește și când banul fiecăruia dintre noi este cheltuit în folosul nostru. Vremurile acelea au trecut însă, ca părerea, cum spun bătrânii, și duse au fost. Ma refer la timpurile în care aveam mai multe lucruri bune despre care să scriem, cele rele fiind semnificativ mai puține.

Niciun ziarist dintre puținii care au mai rămas pe baricade nu a mai fost chemat la vreo conferință de presă remarcabilă, pentru care efortul deplasării și ulterior al redactării unui articol să fie justificat, inclusiv în fața cetățeanului care ne citește. Conferințele de presă la care am fost chemați în ultimele luni, acolo unde am mai fost chemați, au fost, cu extrem de puține excepții, despre lucruri la care sălăjenii nu mai reacționează, iar dacă o fac, sensul reacției este aproape mereu negativ. Evenimente seci, neimportante, fade ori altele cu importanța cuvenită dar cu care nu poți să acoperi găurile rămase prin lipsa celor cu adevarat necesare. Mai mereu este despre cele 150 de depuneri de coroane pe tot cuprinsul județului și alte lucruri care, deși (parte din ele) au importanță, n-au mai lăsat loc rezolvării adevăratelor dureri ale acestui oraș pentru care cuvântul “dezvoltare” este ceva de domeniul literaturii SF. Priviți drumurile din municipiu, jumătatea de centură, străzi și străduțe a căror reabilitare împlinește peste câteva săptămâni, un an, urcați pe Meseș și vedeți hăul care se cască pe ditamai drumul european și multe alte obiective rămase așa cum le știați și acum 20 de ani. Facem canalizări pe străzi aflate la ieșirea din municipiul acolo unde sunt, probabil vreo două – trei vile de baștani.

Dar pe zălăuani îi lăsăm, în continuarea vieții, cu rahatul în poartă, până la noi investiții. În afară de cele câteva trotuare pe care sincer, și noi ne-am săturat să le lăudăm, o piață a cărei reabilitare a durat, din vina fostelor autorități, peste un an, un centru (platoul de marmură) căruia i s-au alocat fonduri în două rânduri și rezultatul este o peticeală ce pare făcută la beție, care arată din nou, la câteva luni după așa-zis reabilitarea sa, plină de spărturi, crăpături și găuri. Am garnisit capătul bulevardului cu niște stâlpișori (vopsiți în câmp electrostatic, atenție!) și am aliniat câteva coșulețe de gunoi și ghivece cu crizanteme și cu asta gata cu milioanele de lei. Nu vreau să aduc, așa cum le era unora obiceiul, acuzații gratuite cuiva însă nici nu pot să fiu, oricât aș încerca, uimit de vreo realizare măreață la nivel de municipiu, în ultimii doi ani.

Până și cea mai importantă arteră din municipiu este reabilitată de o societate care pur și simplu nu poate face o lucrare de calitate superioară, nu pentru că ar fi rău-voitoare ci pentru că nu are capacitatea necesară și o forță de muncă suficient de bine pregătită. Traficul la orele de vârf ne aduce la disperare și asta pentru că, în continuarea unei așteptări de aproape un an, o amărâtă de străduță – Cloșca- arată ca după război. Blocaje, nervi, praf, noroi, zeci de minute petrecute în trafic doar pentru că această stradă este neterminată de atâta timp. Nu vă mai aduc aminte de cele două străduțe blocate prin ordin de partid, cea din fața Prefecturii și cea din fața primăriei, deși, dacă autoritățile ar parca în parcările uriașe pe care le au, și aceste două bucăți de stradă ar mai degreva infernul cel de toate zilele de pe strada Unirii. Despre ce să vă mai povestesc? Zona Metropolitană vă spune ceva? N-ar strica să depunem o coroană sau măcar o jerbă și pe acest proiect.

Fântânile și grădinile suspendate pe care administrația le prezenta în fotografii, atunci când noi puneam ștampila pe buletinul de vot, sunt și acestea scenarii pentru viitoare filme, poate. Sala Polivalentă, bazinul de înot pe care fosta administrație le promitea acum cinci ani, vă mai amintiți de ele? Stadionul nostru, aflat într-o continuă zugrăveală, el fiind de fapt, putred și ruginit, gata să se prăbușească? Zecile de parcări din proiectele de hotărâri pentru care ne-am deplasat pe la ședințele de consiliu local? Sutele de proiecte care promiteau marea cu sarea și de care s-a ales praful? Le-aș înșira pe toate, ca să vedeți câte dintre ele s-au realizat. Nimeni nu spune că e ușor, nimeni nu a cerut miracole peste noapte, nimeni nu a aruncat cu piatra, sau cu piesa căzută din motorul mașinii după ce ai luat toate gropile la rând, în autorități. dar au trecut 12 ani cu o administrație care și-a bătut joc de noi, și alți doi cu o alta care continuă, se pare, să nu facă nimic consistent și de amploare pentru noi. Rămânem să admirăm pe Facebook realizările altor orașe, mult mai mici decât este Zalăul, să le aplaudăm drumurile, fântânile arteziene, centrele comerciale, esplanadele, parcurile, investițiile în unitățile de învățământ. Întorcând, cu teamă mai nou, capul către orașul nostru, rămânem cu veșnicul oftat și cu speranțele făcute țăndări, încă o dată.

Toate acestea pentru că avem oameni care conduc după cum dictează un padișah de Oltenia, poate cel mai mare rău pe care România l-a avut vreodată în fruntea ei, pentru că politicul otrăvește orice încercare de cooperare între autorități, pentru că numirile pe funcțiile cheie, acelea în care se decide absolut totul în acest județ se fac pe un singur criteriu, cel mai bolnav și mai greșit care poate sta baza unei alegeri de un asemenea calibru. Cel politic. Rezultatele bune, acelea care pot fi văzute, sunt prea puține și fără un impact prea mare, în timp ce proiectele trâmbițate de politicieni, parlamentarii noștri, conducători, șefi, directori etc rămân un mare și etern regret, asta ca să evit să spun că totul este de fapt (și va fi) aceeași minciună frumos împopoțonată, servită reîncălzită o dată la patru ani, zălăuanilor. Valabil pentru mulți sefi de instituții care, fie ne jignesc plenar la ceas de sărbătoare, în curtea noastră, fie se supără foc și pară pe noi atunci când îndrăznim să le criticăm incompetența ori să-i determinăm să mai deschidă ochii și să vadă realitatea și nu basmele de partid ori pe cele proprii, zămislite dintr-o autosuficiență distructivă-găunoasă care nu mai lasă loc unei eventuale asumări, fie că e vorba de vreo greșeală, gafă sau vină.