Zalău, urbea fără viitor

Stadionul municipiului stă să se prăbuşească şi noi îndesăm şi ultimii bani în sutanele preoţilor. Cu asta încep, chiar dacă unii vor continua să condamne rândurile mele, mi le asum şi sunt convins că în asentimentul meu sunt mulţi zălăuani care încă mai cred în adevărul latin “mens sana in corpore sano”. Da, pentru că exact asta lipseşte municipalităţii: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Oricât  respect aş avea pentru Biserică nu pot să nu mă întristez atunci când asist la nişte realităţi care nu doar că ne fac să rămânem la coada cozilor în tot Ardealul, ca dezvoltare, ca infrastructură, ca viitor, ca sănătate şi ca tot ce vreţi, ci ne trimit în negura trecutului prin deciziile consilierilor locali care dau non-stop afirmativ din cap indiferent despre ce proiect este vorba, cu atât mai mult când se discută despre banul public.

Consilierii noştri dau din cap, spun da, nu se opune nimeni, nu întreabă nimeni, nu încearcă nimeni măcar o discuţie de faţă cu presa, cu oamenii, prin care să explice clar şi pe înţelesul tuturor de ce nu avem un stadion funcţional ci o epidemie de jeg şi mucegai de râsul ţării, în schimb, pe lângă alte finanţări total inoportune, dăm bani la biserici, deşi Biserica – prin Episcopia Sălajului – primeşte bani din toate părţile, an de an, inclusiv de la oamenii cu posibilităţi materiale foarte reduse. Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu am nimic cu bisericile din Zalău, cu preoţii care slujesc aici – oameni de ispravă şi foarte iubiţi în comunitate. Biserica, în general, se bucură la noi de o atenţie şi o grijă cu mult peste media a ceea ce întâlnim în multe zone din ţară şi acest lucru nu este ceva rău în mod obligatoriu. Însă, aşa cum spun şi preoţii mereu, am o mare problemă cu lăcomia, asta este.

Am o problemă cu faptul că autorităţile ignoră cetăţeanul care gândeşte într-o logică firească a necesităţilor şi problemelor acestui oraş. N-am să mă refer la ce am fi putut face cu banii pe care bisericile zălăuane îi primesc în acest an de la Primărie – o premieră la noi în municipiu. Proiecte care zac sau care sunt doar cârpite în loc să fie refăcute, lipsuri nenumărate, proiecte pentru copii şi tineri care pleacă din acest oraş tocmai din aceste motive, pentru că îşi dau seama că cei aleşi nu fac nimic pentru ei, pentru viitorul lor. Considerăm că e mai util să mai ridicăm sau să consolidăm nişte turle sau să achiziţionăm nişte candelabre monstruoase decât să facem un stadion să funcţioneze în inima acestui oraş bătut de soartă sistematic, zeci după zeci de ani. Mă poate condamna oricine, dar vreau să vă spun că dezbaterea publică a bugetului municipiului, implicit a acestei decizii de a da bani bisericilor din Zalău în timp ce oraşul ăsta se duce naibii la propriu, a avut loc cu două ore înainte ca bugetul să fie aprobat. Fireşte că nimeni nu a ştiut şi nimeni nu s-a opus, pentru că n-avea cine – cu excepţia unui singur om care a mai ridicat această problemă în plină şedinţă, fiind oricum dus cu zăhărelul, cum că “să vedem, să analizăm” etc. După care, fireşte – vot unanim pe buget, sănătate şi… weekend plăcut.

Reprezentanţii presei au întrebat dacă aceste distribuiri de fonduri din bugetul oricum anemic al municipiului chiar sunt potrivite, oportune şi mai ales în măsură să se încadreze într-o ordine firească a urgenţelor. Răspunsul conducerii primăriei a fost că… dacă biserica a cerut, consilierii au aprobat, „noi am dat, ce era să facem”. Desigur, bisericile au cerut – nu vorbim de vreo noutate, stadionul nu are glas, că dacă ar avea, ar urla de s-ar auzi până în Crasna. Stadionul este doar una din marile dureri ale Zalăului pentru care eu, recunosc, am o sensibilitate aparte. Şi nu doar eu ci şi copiii, tineri, vârstnicii iubitori de sport, de mişcare, care vor o viaţă sănătoasă şi frumoasă prin sport şi mişcare. Dar durerile noastre nu se opresc sus, în Stadion. Coborâţi pe Doja şi vedeţi cum vă sar plombele din gură de atâtea gropi.

Mergeţi în centru şi vedeţi ce sărac este acest oraş, cum arată, faceţi o plimbare pe platoul de marmură şi număraţi-i peticele urâte şi făcute cu bani mulţi. Înaintaţi către Scala – e la fel de 20 de ani, mergeţi către Porolissum sau Păcii – vai şi amar. La poştă la Astralis, aceeaşi situaţie. În aceste condiții, firesc, te întrebi, oare care sunt priorităţile în acest oraş amărât? Dezvoltarea nu-şi găseşte niciodată cuib în municipiul nostru, poate doar în vreo turlă de biserică sau în nişte plombe pe drum care ţin cât ţine o primăvară.

Toate domeniile, toate instituţiile şi toate activităţile merită şi au nevoie de bani, inclusiv bisericile, însă la noi este vorba, ciclic, de o ordine a priorităţilor care lasă extrem de mult de dorit şi care ridică multe semne de întrebare cu privire la capacitatea şi voinţa celor care aleg în numele nostru. Pentru încă un an, şi încă unul, până când vom renunţa să ne mai întrebăm măcar de ce mereu şi mereu suntem ultimii la toate…