Visul american

Daniel Mureşan

Trei ani de război. Din păcate, am învățat cum se poate transforma frica în rutină. La început, imaginile cu blocuri bombardate, cu mame cu copii în brațe ce veneau la granița noastră, ne-au îngrozit, vărsam o lacrimă, nu ne venea să credeam că așa ceva se paote întâmpla în vremurile noastre. După un timp, ne-am obișnuit cu aceste imagini, au devenit rutină. În fiecare dimineață la televizor erau aceleași știri. Unii chiar au început să vocifereze: de ce nu se predau ucranienii ăștia?
Dar pentru ucrainieni nu este obișnuință. Ei se culcă în fiecare seară și nu știu dacă mai apucă dimineața. Apreciază acum o masă caldă, un pat ce nu este între dărâmături. Un drum ce nu se termină într-un crater lăsat de o rachetă. Ei și-au pierdut casele sau pe cei dragi, noi ne-am pierdut capacitatea de a simți, de a reacționa, de a distinge binele de rău. Am devenit spectatori indiferenți la moartea altora, fiindcă totul a devenit rutină.
Sigur, toată lumea s-a săturat de acest război, vrea confortul de altădată. Dar nu Ucraina a dorit reducerea confortului și bunăstării. Ea și-a apărat glia, a ținut piept odiosului Putin. Toată lumea vrea pace, mai ales măscăriciul american, care vrea o pace rusească, în care Putin să iasă victorios. Tot o pace s-a semnat de către cele două țări în 1994. Ucrainienii trebuiau să renunțe la armele nucleare, iar rușii le garantau integritatea. Primii s-au ținut de cuvât, ceilalți, ca de obicei, niște mincinoși. Se vrea din nou o pace mai nesigură decât mersul pe sârmă legat la ochi.
Războaiele se pot pierde și ca urmare a deciziilor unor indivizi care prețuiesc mai mult confortul personal decât apărarea unei cauze drepte. Ucraina a crezut prea mult în „visul american”, așa cum a crezut și bunicul meu. După mai bine de trei ani de război, „lumea liberă” e interesată doar de propria bunăstare, de prețul ouălor și a petrolului. Și de aberațiile măscăriciului.
Întrebarea este nu când se va termina războiul, ci cum vom arăta noi când se va termina. Vom fi în stare să rămânem întregi moral, să mai avem simțăminte pentru cei năpăstuiți? Sau ne vom trezi indiferenți față de semenii noștri, anesteziați, obișnuiți cu răul?