Nu mai este un motiv de mirare faptul că sistemul medical românesc arată ca o rană care se adânceşte şi se infectează pe zi ce trece. În timp ce populaţia prezumtiv sănătoasă, evită de cele mai multe ori chiar şi să-şi aducă în gând situaţii şi scenarii care conţin paturi de spital şi diagnostice, bolnavii ţării alcătuiesc poate cea mai dramatică scenă a întregii societăţi româneşti. O ţară în care bolile, cu cât sunt mai grave, cu cât diagnosticele sunt mai sumbre, cu atât şansele de aplicare a unui tratament care există, scad dramatic.
De multe ori nu boala în sine ne omoară, ci loviturile primite din partea celor care dorm liniştiţi fără să pară deranjaţi de strigătul de durere al unui om suferind. Dacă ar fi să ne referim doar la două afecţiuni grave, hepatita C şi bolile oncologice, avem oricum tabloul dezastrului gata conturat. Pentru cei care deşi au repetat în gând „mie nu mi se poate întâmpla”, iar divinitatea nu i-a ascultat, ştiinţa în domeniul medical a avansat atât de mult încât şansele ca ei să scape de aceste nenorociri ajung până spre sută la sută. Numai în cazul virusului hepatitic C, atât de parșiv, boală cu care România deţine locul 1 în Europa ca număr de bolnavi, există deja vindecare.
Vechile tratamente cu interferon, substanţă care până să apuce să facă ceva pentru eradicarea virusului în sine, destabilizau întregul trup al pacientului, îi dădeau viaţa peste cap şi îl aruncau în cele mai negre stări de rău fizic şi depresii, au dispărut pe rând din întreaga lume.
Vestita „triplă terapie”, care oricum avea o rată de vindecare asemănătoare cu câştigurile la loto, este încă în practică la noi. Asta, în timp ce un medicament absolut miraculous ( cel mai popular este Dakliza) a fost deja descoperit deja de peste doi ani, introdus în schemele de tratament ale tuturor ţărilor în care conducătorilor le pasă de oamenii care stau deja cu un picior în prăpastie. Acolo unde bolnavii nu sunt lăsaţi să agonizeze pe la uşi, pentru ca pe urmă să fie trimişi să moară liniştiţi acasă, din lipsă de tot şi toate. Lipsă de interes, de implicare, bani, locuri în spitale,din nenorocirile de la casele de asigurări etc. Tratamentul, cu o rată de vindecare de 99,9 la sută, costă enorm, nimeni în afară de cei foarte bogaţi nu şi-ar permite să dea 80.000 de euro pentru a scăpa de boală, pentru că nu ar avea de unde.
La noi, chiar și după doi ani de la introducerea în schemele de tratament a acestui medicament revoluționar, lucrurile se desfăşoară greoi şi nepăsarea, birocrația, prostia celor care ne conduc limitează accesul pacienţilor la tratamentul care le-ar putea salva viaţa. Medicii spun că deşi există acest tratament salvator, are numeroase neajunsuri de ordin medical. Aceştia trebuie să selecteze strict pacienţii, doar cei care se află în stadiul f4 de fibroză, adică ciroză hepatică compensată demonstrată, un fel de stadiu ultim al bolii înaintea cancerului hepatic care are șanse mici de vindecare.
Dacă peste un milion de români se luptă, numai ei ştiu cum, cu acest virus, iar pentru şansa de a fi vindecaţi şi-au folosit timpul, resursele şi geniul, alţii, este firesc să ne întrebăm de ce inclusiv în Pakistan şi Bangladesh, pacienţii care suferă de această boală primesc acest medicament revoluţionar, evident gratuit şi se vindecă pe capete. Trece anul la noi, mai mor câteva mii, şi oficialităţile încă dau ochii peste cap. Încă plimbă hârtiile dintr-un minister în altul. Ba că urmează să fie introdus, ba că negociem, ba că lasă, c-o fi bine, şi la vară cald. Oare cum, autorităţile de acolo, au reuşit în doar câteva luni, să poarte negocieri cu unul din producătorii medicamentului, astfel încât costul tratamentului (care durează aproximativ două luni) să fie redus la mai mult de jumătate, atunci când este achiziţionat de stat şi oferit pe urmă, gratuit, pacientului?
Suntem oare, cum spune românul, mai proşti ca ei? Nu. Atâta doar că autorităţile din această ţară Bangladesh – considerată a fi săracă şi numită nedrept de unii, înapoiată, au altă moraliltate. Altă structură sufletească. Alte repere şi valori după care trăiesc şi îşi exercită profesiile şi funcţiile. Poate că cei peste un milion de bolnavi, care nu se pot vindeca tocmai pentru că cei care trebuie să-i vindece, suferă de „boli” sufleteşti, etice şi morale grave, ar trebui să încerce să fugă în Germania, de exemplu, acolo unde boala este la un pas să fie complet eradicată, sau iată, în „săracul” Bangladesh, acolo unde viaţa unui om are valoare absolută în faţa autorităţilor.
