Vin japonezii? Și ce dacă!

Continuăm să fim făcuți de rușine în fața unei lumi întregi. Continuăm să fim târâți în noroi și involuție, doar pentru că așa vrea un singur om. Pentru că atât la București, cât și în teritoriu, cei care conduc, deși realizează gravitatea situației din propria căruță, sunt, probabil, șantajați cu tot soiul de fapte sau amenințări în fața cărora tremură, pleacă capul și execută ordinele, astfel încât nimeni nu mai poate acționa măcar cu o părere. Lor li se alătură fiii, fiicele, nepoții, nevestele, amantele, toți și toate actuali sau viitori foarte potențiali angajați în instituții controlate de partid, care, nu-i așa, au nevoie de un viitor sigur și luminos, la căldurică. Altfel, nu există nicio explicație sănătoasă pentru faptul că, până și aleșii din teritoriu nu au curajul să recunoască faptul că ceva este putred în inima României și că acolo, în Putere, lucrurile merg nu prost, ci îngrijorător de rău, iar infecția se extinde cu viteză uluitoare.

România este în picaj. Dincolo de decizia de miercuri, parafată de președintele țării (care, în acest fel și-a luat astăzi adio de la cel de-al doilea mandat – părerea mea) decizie prin care schimbăm marioneta dar păstrăm păpușarul, am reușit, cu o zi în urmă, să ne facem de rușine și în fața lumii prin episodul de un absurd greu de descris, în urma vizitei pline de intenții salutare pentru România a Premierului nipon. Este dincolo de orice rațiune cum am ajuns să întoarcem fundul celei de-a treia puteri economice a Terrei, trântind ușa în nas unor oaspeți de un asemenea calibru cum au fost japonezii, în frunte cu Primul-ministru, cei care au avut proasta inspirație să vină într-o vizită istorică în țara noastră, vizită în urma căreia ar fi trebuit să semnăm contracte de miliarde de dolari și să pregătim terenul pentru investiții și schimburi comerciale de alte miliarde.

Am lăsat un ditamai premierul, nu de oriunde, ci din științifico-fantastica Japonie, plus vreo cinci delegații care mai de care mai pline de intenții bune, proiecte de investiții și bănet, cu ochii în cerul gri al României. A fost prima vizită din istoria României a unui premier japonez. La Palatul Victoria bătea vântul atunci când ne-a călcat pragul acest oaspete de o importanță uriașă, al treilea cel mai important om al planetei, economic vorbind. Noi, la cel mai înalt nivel, cu ale noastre. Cu mizerii. Cu șulfăreală și curvăsăreală politică, interese, ciolăneală.

Minusculi, murdari, cu mucii la nas, pricăjiți, dar aroganți până la cer și-o palmă mai sus. Partidul-mumă, această caracatiță plină de plăgi infectate, în care nici biata bunica nu mai are încredere, era ocupat cu schimbarea plantonului la Guvern, pentru că de un prim-ministru nu putem discuta, de vreme ce îi schimbăm ca pe ciorapi atunci când tătuca constată, plin de furie, că s-a ieșit din cuvântul lui sau al cui naiba conduce din umbră țara asta blestemată. Președintele de partid, omul făcător de cărți, cel pe a cărui muzică joacă toate marionetele din fruntea statului, spune că are mână proastă la ales șefi de Executiv (a se citi “executanți”). Cu siguranță așa este, și este deja dovedit cu vârf și îndesat, doar că în cazul lui nu doar mâna e cea care dă semne că s-a prostit, totuși nu suntem la poker sau la păcănele. Nu poți să vii și să îți răsucești mustața, o dată la șase luni, în fața națiunii, și să spui că ai avut mână la fel de proastă și acum o jumătate de an sau un an, când i-ai ales pe ceilalți. Poți, dacă ai boașe și un dram de bun-simț, de respect pentru cei care au făcut greșeala vieții lor alegându-te, să spui că pur și simplu nu poți mai mult. Să îți ceri scuze, să vorbești cât mai puțin pentru că până și vocea ta enervează, irită, și să te cari. Să dispari și să-ți vezi de biznisuri și ce te mai preocupă, să lași țara asta în pace, să-i lași pe alții să încerce, poate ei au “mâna” mai bună. Dar nu.

Nimic nu contează, nimic nu e mai important, atât de vital, precum laba murdară lipită cu „super glue” de ciolănoi. În fața ta nu mișcă nimeni, toți se aliniază și execută. Poporul privește, asistă din nou la instalarea altui Guvern, după ce alte două au eșuat lamentabil exact din același motiv, pentru că șeful și o parte din cei care le compuneau nu au executat, întocmai și la timp, ordinele. Ce contează că în aceste guverne schimbate fără pic de discernământ, de tact, au fost și oameni care poate au dovedit că pot face ceva. Ce contează că intrăm, din nou, în incertitudine, în degringoladă, în haos și, în fine, ce contează că schimbi un ministru despre care spui că a fost prost, cu un altul care nu prezintă nicio garanție că e mai deștept și mai pregătit decât cel pe care l-ai îmbrâncit în toiul nopții, pe scările Guvernului. Nu, nu contează nimic din toate acestea, nu contează că pierdem în fiecare minut o șansă la stabilitate, la dezvoltare, la un viitor mai bun.

Mă uitam la șeful Guvernului japonez și mi-a fost literalmente rușine, ca român, că privesc și asist la așa ceva. A venit să ne ajute, să ne sprijine, să ne spună cum e la ei, în secolul… următor, pe care ei îl trăiesc deja. Au venit acești oameni, vârfurile celei de-a treia puteri a lumii din punct de vedere economic, dar și din punctul de vedere al civilizației, al nivelului de trai etc, au venit să bage bani în fundul nostru, dar și idei pe care la noi le găsești doar prin librării, în romanele SF. Iar noi i-am trimis în vizită la Muzeul Satului, să mângâie două ulcele și trei pridvoare, după care i-am îndrumat către Cotroceni acolo unde s-a bifat, după un căscat cu trosnit de fălci, o activitate anostă și irelevantă de protocol. Atât, asta a fost vizita premierului japonez în România, o vizită de pe urma căreia toată lumea râde de noi și ne arată cu degetul.

Oamenii ăștia care urzesc planuri otrăvite o dată la șase luni, repet, parțial din interesul lor, în rest, din interesul celor din umbră care ne dau ordine și ne conduc, supărându-se foc și pară atunci când ieșim din cuvântul lor, nu mai au pic de rușine, nici urmă de scrupule, nici un dram de adevăr în respirația lor. Ce mai putem face? Resemnarea, oare, va fi reacția noastră, din nou? Suntem pe drumul cel mai scurt către prăpastie. Când îi mai aud și cu “Anul Centenar”, lăcrimând ca un crocodil care vrea să își impresioneze prada până o înhață, îmi vine să fug, cu o valiză după mine, mii de kilometri. Să mă duc către marele „necunoscut”, printre străini, acolo unde oricum există măcar o șansă de mai bine. Să uit că am avut nenorocul să mă nasc aici, într-un spațiu pe care alții ni l-au lăsat curat, prosper, binecuvântat, o palmă de pământ rămasă acum la cheremul hoției, al despotismului și al minciunii.