Viața plânge după altceva

Câteva zile de vacanță, departe de țară, au reușit să mă facă să uit de pandemia de dincolo de adevărata pandemie, mai precis de veștile rele care curg neîncetat în tot spațiul media de la noi. Mi-am ascuns și tălpile, și mintea în nisip și am refuzat să privesc și să gândesc la altceva decât la ceea ce aveam în față. O mare nemărginită, un cer senin, un soare sub care am reușit să-mi dezgheț simțurile, visurile, micile bucurii rămase înghețate de iarna trecută. Am realizat câtă nevoie am să trec dincolo de acest zid rece și gros al vieții mele de acasă, cea din ultimele luni. Un an aproape irosit, trăit cu o teamă mai mult ori mai puțin justificată, un an risipit în ascultarea la nesfârșit a înșiruirilor de cifre pandemice care au băgat groaza în oameni și au reușit să pună o mască uriașă peste toate micile bucurii pe care le mai aveam înainte ca acest virus perfid să ne lovească. Coronavirusul există, există bolnavi, există decese ce s-au produs și prin contribuția  acestui virus, poate nu direct sub sabia lui, dar accelerate de prezența lui în corpul unor oameni care sufereau de alte boli grave. Port masca oriunde, chiar și pe stradă și îndemn la purtarea ei, mă bucur că ne spălăm mai des pe mâini și zâmbesc văzând cum colegii ei nu ma mai acuză de comportament obsesiv-compulsiv atunci când dezinfectez clanțele de cinci ori pe zi, așa cum o fac dintotdeauna, zilnic. Am încredere totală în medici, destul de mare în autorități, accept că așa trebuie să trăim o vreme: cu masca pe față și mirosind  a dezinfectant.

Dincolo de toată această realitate, nu pot să nu gândesc și la lucruri care, cred eu, depășesc spectrul „viral” și ajung într-o zonă obsedantă, acolo unde se formează deja un soi de trend anti-social, ce generează permanent de teamă, nu doar în privința acestui virus, care ar putea reprezenta la un moment dat o adevărată catastrofă pentru noi. Oamenii au ajuns să se teamă și de umbra lor. Ocolesc tot ceea ce lunile trecute făcea parte din viața lor – restaurantele, sălile de sport, parcurile, se ocolesc unii pe alții, nu mai ridică privirea din pământ, refuză să mai plece în vacanțe, în weekenduri, în vizite. În plus, ni se bagă pe gât zi și noapte aceleași buletine de știri care, la noi, nu mai vorbesc despre alte lucruri decât despre coronavirus. indiferent ce ziar deschizi, ce pagină online sau post tv este imposibil să nu vezi, indiferent de oră, ceva despre nenorocirea asta. Expresii precum „covid nouăsprezece”, „distanțare socială” (o expresie nepotrivită, nefericit aleasă), „pacienți”, „carantină”, „terapie intensivă”, „mască”, „zădărnicirea transmiterii bolilor” și alte expresii care ne-au fost imprimate așa cum pui cu un fier înroșit un număr pe pielea unui animal, au ajuns să ne sugrume toate celelalte bucăți din viață care au și ele tot dreptul să trăiască, să respire, chiar și cu mască, dar să respire, să se dezvolte. Viețile noastre au rămas pe loc, deși timpul a trecut și trece. Am înțeles, cei mai mulți dintre noi, că ne confruntăm cu o problemă gravă. Ne-am conformat, ne-am adaptat, cu toate consecințele care au venit tăvălug peste noi, am acceptat, am înghițit, am tăcut. Asta facem în continuare. Dar avem nevoie și de viața noastră, cea de dinainte de pandemie. Măcar de câteva lucruri și aspecte importante, dacă de toate nu vom mai putea avea parte mult timp de acum înainte. Avem nevoie de activități care să ne îndepărteze măcar două ore pe zi de veștile negre, de turuiala crainicilor tv care nu mai vorbesc despre altceva, poate doar despre alegerile care se apropie – alt subiect sufocant, inutil nouă, altă latură a vieții unora care este îmbrâncită în viețile noastre, ale celor de care ei au nevoie pentru a-și vedea sacii în căruță, după care, adio! Avem nevoie fiecare de noi înșine, iar pe urmă, după ce ne regăsim, avem nevoie unii de ceilalți. Da, cu masca pe figură, pentru că știm că așa trebuie să trăim din momentul în care ne dăm jos din pat și până ajungem din nou în același loc, potrivindu-ne exasperantele alarme pe telefoane.

Avem nevoie să ne vedem zâmbetele, buzele, expresia ridului de fericire. Ochii râd, încă, dar zâmbetul nostru nu mai e la fel, tocmai pentru că, așa cum spuneam, dincolo de realitate și de masca ce îl acoperă, pare că se înfiripă o realitate paralelă prin care se dorește, se urmărește de undeva, ceva. Nu vreau să credeți că sunt adeptul teoriilor conspiraționiste, al tunelurilor de sub Bucegi sau că cercetez dovezi despre faptul că Pământul ar fi plat. Vreau doar ca realitatea cea… reală să rămână în granițele ei, să nu degenereze, să nu nască realități paralele, mincinoase, exasperante, terifiante. Nu vreau să ne transformăm existența într-un drum dus-întors, loc de muncă pat, via buletinele de știri despre și cu noul coronavirus. Nici măcar el nu mai e nou, s-a învechit, s-a bătătorit pe fața noastră, în mințile noastre și ale copiilor noștri care – apropo – nici nu știu în ce condiții vor începe școala, dincolo de totala nepregătire cu care sunt așteptați acolo…

Avem nevoie de bucurii, altele decât faptul că nu ne-am infectat sau că am găsit măști la un preț bun. Avem nevoie de muzică, de film, de teatru, de pictură, avem nevoie să ne bucurăm mintea și sufletul cu ceea ce mai avem la dispoziție și este necesar, da, o necesitate disperată, să ne îndepărtăm gândul, atât cât putem, de la fobia care ne-a cuprins precum tentaculele unei caracatițe, îndepărtându-ne  de noi înșine, așa cum eram. Da, nu eram cine știe ce nici înainte. Griji peste nevoi, lipsuri, socoteli care dădeau mereu cu minus, probleme și acasă, și la joburi, greutăți și cu bătrânii, și cu copiii, dar, iată, realizăm acum, mușcându-ne buzele sub mască, că aveam atât de multe de fapt, în timp ce credeam că avem atât de puțin. Blestematul de covid, nenorocita de distanțare socială, îngrijorătorul gol ce își face culcuș ca un păduche pe oriunde apucă, toate învelite zi de zi în aceleași vești proaste cu și despre boli, bolnavi și moarte, trebuie să aibă volumul sonorului ceva mai redus. Imediat trece un an, un an din cele câteva zeci la care avem dreptul în viața asta și suntem mai rău decât am fost vreodată, poate chiar mai rău decât în cele mai negre, reci și austere perioade din deceniile trecute. Avem nevoie și de ajutorul celor care ne conduc, al presei, al tuturor, pentru a putea rămâne vigilenți în fața acestui pericol pandemic, dar mai ales pentru a nu-l transforma într-un mod de viață. Viața noastră nu trebuie să curgă sub sabia acestei boli, iar ceea ce pierdem gândind mai mult decât trebuie să gândim sau ascultând mai mult decât trebuie ascultat, riscăm, încet și sigur, să pierdem pentru totdeauna. Oare putem să facem ceva, să vedem și altceva, să auzim și despre altele decât masca obligatorie, spălatul temeinic pe mâini, terapie intensivă și noul coronavirus?

Deocamdată simțim că ne tot sufocăm, că ne mănâncă fețele, că nu mai suportăm materialul acela urât mirositor și iritant al măștilor. Da, este nevoie să suportăm. Dar ceea ce nu realizăm e faptul că această mască ar putea să devină o a doua piele a vieților noastre, tocmai prin ceea ce se propagă, se anunță obsedant de des, prin mesajele subliminale care se tot transmit. Trebuie să existe o limită și în toate acestea, indiferent cât de mare este acest pericol numit pandemie. Pentru că mulți dintre noi vom scăpa de el, la un moment dat îndrăznesc să cred că vom scăpa cu toții definitiv de el, dar urmele măștilor vor rămâne nu doar pe fețele noastre, ci și în suflete, în felul în care vom trăi. Viața plânge după altceva, se usucă de dorul trăirilor pe care, cândva, le credeam pe cât de mărunte, pe atât de meritate.