Viața fără telefon

Urăsc telefonul, dar depind de el. Mă tot mir când văd oameni fără dinți în gură, dar care se împrumută pentru a-și cumpăra telefoane sofisticate, de mii de lei, ultimele modele. Telefonul meu este vechi, cred că are trei sau patru ani. L-am dat de pământ văzând că nu îl mai pot folosi, pentru că nesfârșitele actualizări l-au încărcat, iar pentru că este mult prea vechi, aparatul n-a mai suportat și a rămas în „comă”. Mi s-a explicat că sunt telefoane care, indiferent cum le îngrijești și cum le folosești, nu funcționează mai mult de trei ani. Cert este că mi-am distrus telefonul. Pe moment m-am bucurat, dar m-am dezumflat rapid văzând că nu mai pot vorbi, nu mai pot intra pe Facebook, pe WhatsApp, pe contul de salariu, pe cel cu bonurile de masă, pe adresa de email de serviciu. Am început să mă agit. Am devenit nervos, tulburat, simțeam nevoia să îmi caut telefonul. Dacă m-a sunat cineva, dacă am primit vreun mesaj, dacă m-a căutat vreun colaborator? Devenisem stresat. Am continuat așa o zi întreagă. S-a lăsat seara, iar agitația mea a început să dispară. Mi-am dat seama rapid că sunt liniștit, că e prea multă liniște, că ceva îmi lipsește, că ceva s-a rupt în mine. Mă simțeam rău de la atâta liniște, părea nefiresc. Nu mai îmi suna telefonul, nu mai primeam mesaje, nu vedeam postări, nu mai eram activ pe zecile de grupuri de WhatsApp. Am ajuns în momentul în care nu mai știu pe ce grup sunt, ce mesaje primesc, parcă sunt prea multe. Lipsa telefonului mi-a adus liniște. Sunt trei zile de când nu am telefon și e perfect, e atâta liniște în jur. Bine, mama s-a panicat și l-a pus pe tata să mă caute în gaură de șarpe. I-am liniștit, iar soția mi-a spus zâmbind că nu mai e mult și îmi vine noul telefon. Urăsc telefoanele, dar sunt dependent de ele. Ce voiam eu să vă spun este că am ajuns sclavii telefoanelor, a rețelelor de socializare, iar viața noastră nu se duce într-o direcție bună. Toți ne plângem, că timpul se grăbește, că viața este tot mai grăbită și zilele par tot mai mici. În aceste trei zile am constatat ceva. Timpul n-are nimic, zilele au durata lor, dar noi suntem schimbați, noi ne grăbim spre nicăieri, spre o falsă destinație, dar când ne dăm seama e prea târziu. E o luptă pierdută, e o grabă care ne face să uităm că trăim. Lăsați telefonul măcar pentru două-trei zile, credeți-mă. N-am telefon, e liniște, e bine, mi-am dat seama că trăiesc, că am timp. Alo? Abonatul nu este disponibil.