Vă miroase a bine?  

Vremurile bune, promise prin campania electorală, se cam lasă așteptate. Să aruncăm rapid o privire către principalele alocări bugetare pentru 2020. Educația și Cercetarea au primit împreună cu o “generozitate” fără precedent, 2,7 la sută din PIB în proiectul Bugetului 2020: concret, este vorba despre cea mai mică alocare din istoria recentă pentru acest domeniu de importanță decisivă pentru viitorul țării. Aceasta după trei săptămâni ce Klaus Iohannis (profesor care ține blocat de ani un post la o unitate de învățământ din Sibiu), a câștigat alegerile prezidențiale și la o lună și jumătate de la prima ședință a Guvernului Orban, desfășurată cu șeful statului în capul mesei. Aceasta în contextul în care nu doar președintele, ci și lideri PNL (nu pot să nu-l remarc pe secretarul Sighiartău, campion la ipocrizie, care plângea cu lacrimi de crocodil vorbindu-ne despre viitorul copiilor noștri, despre necesitatea creșterii alocațiilor, despre necesitatea unui învățământ de calitate, susținut cu fonduri consistente și nu cu rămășițe). Este vorba despre grandiosul proiect “România educată” cu care Iohannis se împăuna de mama focului, evident, toate demersurile dovedindu-se a fi acum huruit de căruță goală. Ce avem astăzi, după ce PNL și-a văzut sacii în căruță și nu mai termină cu desfăcutul de șampanii și sărbătorit “marea victorie”? Vedem bine cum Educația, dincolo de vorbele goale și gogoșile oferite în campania electorală, este Cenușăreasa bugetului. Țara te vrea prost, nu uita. Revenind la dl. Sighiartău, căruia îi jucau ochii în lacrimi ca în desenele animate cu Sandy Bell, iată că nici măcar nu mai votează astăzi proiectul privind creșterea alocațiilor pentru copii, iar alături de el mulți peneliști au criticat acest proiect. A, atunci când ei le-au mărit, era justă mișcarea. Ce mai curgeau laudele de sine. Acum, că dublarea asta care oricum nu ne ridică prea mult, vine din partea pesediștilor, e o măsură populistă, care destabilizează bugetul. OK.

Lăsând la o parte gargara de care toată lumea e sătulă, aia cu greaua moștenire și povară pe buget, suntem, totuși, țara cu cele mai mici alocații din UE. Ipocrizie și sfidare, așadar, dar lumea vede, Dumnezeu vede și el. Resurse suficiente pentru salariile profesorilor. Păi cum rămâne cu sloganul ăsta, domnule președinte, în condițiile în care una zicem înainte de intrarea în cabina de vot și alta se pare că facem după ce sacii s-au aliniat în căruță? Sindicatele din Educație spun că ministrul de Finanțe, Florin Cîțu, le-a declarat că există bani pentru ambele creșteri salariale pentru profesori de anul viitor, și de la 1 ianuarie 2020 și de la 1 septembrie 2020. Dar vine și premierul Ludovic Orban și spune că nu crede că există bani pentru creșterile salariale pentru salariile dascălilor. Ce bugete primesc lovitura în plex? Cele mai importante. Educația, Sănătatea, Agricultura, Dezvoltarea. Nu sunt economist, însă nu pot să nu sesizez, atât cât pot, diferențe mari cât vaca între ceea ce s-a gargarisit în campanie și ceea ce avem acum. Ar fi multe de spus, dar vă las pe dumneavoastră să le spuneți. Uitasem de doamna ministru al Muncii, care, pafaristă așa cum ține să dovedească aproape zilnic, vine și răcnește la microfon în fața nației că pensiile minim garantate îngheață anul viitor. “Ca să fim bine înțeleși, este vorba despre veniturile celor care nu au contribuit, oameni care nu au muncit dar cărora statul le dă totuși un ajutor ca să poată să trăiască, este vorba despre aproximativ 1 milion de oameni”. Alo, doamna ministru, iar nu v-ați odihnit suficient.

Păi nu e vorba, doamnă, doar de oamenii care n-au muncit, pentru că în acest million intră și cei peste 300.000 de agricultori care au tras, la propriu, la jug, la CAP, în agricultură și care nu pot fi asimilați cu cei care n-au muncit. Sunt bunicii și bătrânii noștri iar dacă nu aveți așa ceva, gândiți-vă de două ori înainte să debitați inepții. Una peste alta, ce am crezut că vom avea și ceea ce se pare că vom avea reprezintă, pentru tot mai mulți, un motiv de dezamăgire. E tot mai evident faptul că vechiturile pudrate și vopsite la păr, să pară mai tinere, mai puse pe treabă, se rotesc ciclic la putere, o dată la un cincinal sau un deceniu, iar noi cei care credem orbește în marea schimbare, rămânem mereu la fel. Ei cu promisiunile, minciunile și interesele satisfăcute, iar noi cu eterna așteptare și desăvârșitul nimic. Și nu, n-am văzut pe nimeni să se întoarcă acasă de la muncă, din străinătate, după ce  “Ura, am învins”. Oare de ce? Iar acesta este doar începutul. Și nu, nu-i plâng pe cei plecați de la butoanele puterii, alte figuri triste și capete pătrate, dar nici cu “învingătorii” nu-mi prea miroase a bine.