Uriașul de pe Meseș

E pentru prima oară când nu alerg de atâta vreme. Prin alergare îi țin departe pe draci, mă ascund de ei, dar de data asta m-au ajuns. N-am mai avut timp să alerg. Au trecut aproape trei săptămâni de când n-am pus piciorul în pădure. Din fericire a venit și seara mult așteptată. Mi-am parcat mașina la marginea drumului de lângă pădure și dus am fost. Sudoare, durere, vânt, teamă, ploaie și tunete în nori, toate acestea mi-au dat porția mult așteptată de adrenalină și m-au făcut fericit. Hormonii responsabili cu starea de bine s-au eliberat, mă simțeam din nou puternic, sigur pe mine. Cred că am alergat mai bine de un ceas și m-am întors la mașină. Lângă „Săndica” mea cea argintie era o altă mașină de care era rezemat un ditamai „zdrohoiul” de bărbat. Cât mine de înalt, dar de trei ori mai lat în umeri, tipul părea că s-a întors de la mișcare. Mi-au trecut prin minte tot soiul de gânduri negre. Oare mă aștepta pe mine? Omul mă țintise cu privirea! La naiba, ăsta mi-o dă. Mă gândesc că fug destul de repede, sunt un ciudat și îmi place să alerg la deal. Nu cred că mă poate ajunge. Dar dacă e vreun sportiv profesionist? Toate astea mă măcinau. Am renunțat și m-am apropiat de mașină. Omul m-a salutat primul și a început să își ceară scuze. Era pentru prima oară când îl vedeam. Nu știu cum naiba a făcut, dar cârligul de la mașina sa a ajuns în grilajul de plastic al radiatorului de la mașina mea. Nu l-a rupt, l-a deplasat puțin. N-ai ce să repari de el. L-am împins ușor și a revenit la poziția inițială. Tipul continua să se scuze, voia să întoarcă mașina, dar pentru că era obosit de la mișcare a greșit și mi-a atins mașina. Mă aștepta de aproape o oră în mijlocul pădurii. Ne-am uitat amândoi la mașină, i-am explicat că totul e în regulă și că nu e nimic de reparat. Tipul voia să îmi dea asigurarea lui. Îi repet. Nu am ce să repar. Omul se scuză din nou, îmi strânge mâna și pleacă. Am rămas mut de uimire. Privesc în jur, iar transpirația de pe chelie îmi ajunge în ochi. Mă ustură groaznic. Mă liniștesc și privesc în jur. Ce naiba, altul pleca de multă vreme, nu stătea să aștepte un bou ca mine. Acolo nu sunt nici camere de supraveghere, n-au venit nici alte mașini. Nu, omul voia doar să repare ce credea el că a greșit. Nu mi-a venit să cred că mai sunt astfel de oameni. Îmi venea să-i mulțumesc pentru că m-a așteptat, dar nu mai aveam cui. Omul plecase la insistențele mele. Uneori nici acum, la câteva zile distanță, nu îmi vine să cred că mai sunt asemenea oameni. Da, să știți că mai există oameni buni, dar tot mai mulți sunt sătui și preferă să stea în umbră, îi lasă pe nemernici să iasă în față, pe cei fără scrupule, fără remușcări, iar astfel de oameni sunt tot mai mulți și în Sălaj.