Unde-s muncitorii?

Cred că și voi, odată cu noi, v-ați săturat să tot dați în gropi, la propriu, prin minunata reședință a “Teleormanului din Ardeal”, cum alintă județul nostru unii mucaliți. Am așteptat venirea primăverii, după o toamnă fără ploi și o iarnă cu trei fulguieli, anotimpuri în care, după cum știm, se mai putea lăsa lopata deoparte întrucât condițiile meteo nu permit etc. Deși ele, bietele, au tot permis, cu toate acestea, șantierele Zalăului au amuțit de luni de zile. Nu înțeleg ce se întâmplă în acest oraș, de ce suntem așa aproape mereu. Orice stradă ai lua la pas, că e vorba despre bulevard, că e străduță mai oropsită, peste tot ți se deschide în calea pașilor un șanț săpat și lăsat să zacă așa, pe marginea căruia s-au uscat bulgării de pământ, un trotuar început cândva și lăsat baltă, străzi ciuruite de gropi. Asta după ce și ei, dar și noi, am anunțat de vreo cincizeci ori că „sunt pe cale să înceapă”, „au demarat” și altele, lucrări peste lucrări. În unele cartiere au început, așa este: le știm și le vedem zilnic, doar că sunt lăsate într-un nedrept abandon. Pe strada Gheorghe Doja, lucrările la amenajarea trotuarului de-o parte și de cealaltă a porții de intrare/ieșire a municipiului, “Mortua est”. Muțenie, un vânt care răscolește praful și-atât. Totul așa cum le-au lăsat echipele acelea răsfirate, de parcă au năvălit tătarii, iar muncitorii au fugit cu foc pe coadă. Carosabilul a rămas la fel ca anul trecut, cu primele straturi de asfalt. Cel final n-a mai venit niciodată.

Trotuarele arată mai rău decât erau înainte de a fi reabilitate: urâte (în opinia mea), prăfuite, cu denivelări, iar în multe locuri se termină dalele și începe nisipul. La fel și în Dumbrava, Porolissum, Păcii. Pe strada Corneliu Coposu, zici că ești într-o fundătură de sat. Săpat totul pe margine, niciun muncitor la lucru, deși timpul e bun încă de după Revelion. Stâlpii vechi au rămas aliniați lângă cei noi, acolo unde iluminatul stradal a fost reabilitat, deși  multe din becuri nu funcționează; nu avem linii de marcaj, treceri de pietoni. La intersecția acestei străzi cu Avram Iancu, lângă APIA, jale mare: un amărât de scuar, o intersecție oricum bătută de soartă, fără stopuri, fără un aspect cât de cât normal, zace cu indicatoarele pe ea și cu gropile aferente, de peste un an. În Dumbrăvile veșnic oropsite ale municipiului, te iei cu mâinile de cap și acolo. Blocuri urâte, cu tencuiala desprinsă, alei pline gropi, trotuare care arată dezolant. O altă stradă importantă – Simion Bărnuțiu – este plină și ea de gropi și crăpături, făcând din această zonă una din care îți vine să fugi. În centru – nimic nou, după ce s-au refăcut trotuarele și… cam atât. Bulevardul n-a mai avansat cu lucrările, totul s-a oprit undeva după Astralis și acolo a înțepenit. Străzi întregi cu noroiul până la genunchi, străzi mari fără canalizare în municipiu, acolo unde dejecțiile curg prin șanțuri și îți catapultează mâna direct la nas. Da, fără canalizare, astăzi, în Zalău! Iar descrierea aceasta sinistră a situației dintr-un municipiu reședință de județ din Ardeal ar putea continua. Este un mister și totodată o dezamăgire cruntă să auzi la nesfârșit aceleași răspunsuri care nu au nicio legătură cu realitatea! Să spui permanent că totul e bine și că lucrările continuă, că ne dezvoltăm, că ne înfrumusețăm, că finalizăm, deși realitatea e exact cu fundul în sus? Ceea ce s-a mai reabilitat, cum ar fi câte o clădire de școală ori un internat, s-au făcut prin munca și seriozitatea celor câteva firme profesioniste care au mai rămas în Sălaj; în rest, neseriozitatea paște în continuare pe tina uscată din Zalău și rumegă încontinuu banii noștri, oricum puțini.

Răstimp, în județul vecin, oamenii vorbesc despre metrou și investiții care se rotesc după Soare. La noi, cu străzi, trotuare și spații care îi determină pe vizitatori să ne confunde cu o comună sudistă, nu se continuă nici măcar ceea ce s-a început. Așa prost cum s-a început, dar măcar să se termine pentru că vine vara și murim sufocați de praf, de poluare și, evident, de măști, de nepăsarea unor oameni care nu înțeleg că vorba multă e sărăcia omului, iar noi suntem oricum săracii regiunii, și așa vom fi în vecii vecilor! Scriu cu cea mai mare neplăcere aceste rânduri, mereu. Îmi doresc să îi contrazic pe toți cei care ne critică, râd de noi, ne tratează, inclusiv în presa națională, ca fiind săracii veșnic irecuperabili. Mi-e ciudă că trebuie să îmi înghit mereu vorbele și să-i tot aplaud pe ceilalți, atunci când vine și rândul meu să vorbesc despre investiții, dezvoltare și nivel de trai, despre locul în care trăiesc.