Am mai ajuns un praznic şi iar ne-a apucat forfoteala şi grijile pentru curăţenie şi pentru ce punem pe masă. Ne facem iar că ne pregătim să-L întâmpinăm pe Fiul lui Dumnezeu, cel care s-a jertfit pentru mântuirea noastră, pentru iertarea păcatelor de trup şi de suflet. Mimăm din nou că ne cerem iertare, primim apoi binecuvântarea preotului, gustăm din potirul cu trupul şi sângele lui Hristos şi apoi ne întoarcem mulţumiţi la treburile noastre. Plecăm împăcaţi că ne-am îndeplinit cele sfinte, poruncite de Biserică, uşuraţi de povara şi amintirile greşelilor, pentru ca după marea sărbătoare s-o luăm de la capăt.
În tot acest tablou de Paşte, nelipsită este lumina din miez de noapte, purtată deopotrivă ca pe un simbol şi de cel credincios şi de cel nepăsător. Nu e niciunul fără candela aprinsă, fără flacăra ce se ridică spre cer precum două mâini la rugăciune. Îndemnul Veniţi de luaţi Lumina! îi aduce laolaltă pe cei care cu-nfrigurare, cu multă iubire în suflet îl caută pe Iisus înviat, alături de cei care văd în biata pâlpâire, un fel de talisman. Mâini întinse, trupuri îmbulzite, ceară picurândă. În această noapte cu sacre clipe de veghe stau împreună oameni feluriţi. Unii învăluiţi în întuneric, alţii în lumină.
Mulţimile prezente noaptea în biserică nu pot tăgădui că obiectivele pentru care au rămas treze până la acel ceas sunt lumina şi paharul cu paştele sfinţit. Lumina va rezista câteva minute, paştele, puţin mai mult, până acasă. Totul însă se va termina repede, pentru că odată ajunşi la destinaţie, cei mulţi se vor năpusti spre cele înşirate, pentru pântec, pe masă, uitând că în urmă cu câteva clipe se zbăteau pentru a lua lumina şi a gusta din Trupul Sfânt. A fost doar o goană, o deşertăciune. Suntem aceeaşi ca cei de acum două mii de ani, care L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.
Lumina sfântă nu pătrunde în noi, ci cade doar tangenţial pe feţele noastre, lângă sufletele noastre. În tip ce candela stă aprinsă, căldura ajunge doar la degete, nu şi în inimile care aşteaptă cu înfrigurare de două milenii izbăvitorul. Pacea, iubirea şi liniştea pe care Lumina dumnezeiască ar trebui să ni le dăruiască sunt stăvilite, fiindcă ceea ce facem nu are rădăcini spirituale reale. Praznicul este pregătit precum o nuntă şi aşa-zisul creştin îşi dă toată osteneala să iasă bine, să fie în rând cu lumea. Trecerea prin această sărbătoare, făcută de ochii lumii şi poate mecanic, nu este de folos omului. În viaţa lui nu va intra cel Înviat atâta timp cât el nu va lăsa să pătrundă lumina în sufletul său şi atâta timp cât va vrea să placă celor din jur, şi nu lui Dumnezeu. Căci nu oamenii sunt izvorul luminii, ci Mântuitorul.
