Trei mămici la treizeci de pitici

Dacă răbdarea ar putea fi testată cu vreun aparat, cred că educatoarele și învățătoarele ar poziționa indicatorul ecranului către limita maximă. Astăzi, în continuarea obiceiului de a scrie mai mult și mai des despre oameni frumoși și lucruri asemenea din Sălaj, voi vorbi puțin despre educatoarele copiilor noștri.

Vineri la prânz, stația de autobuz de la spital era plină de copii. Micuți, unii obosiți, gălăgioși, nerăbdători – fiecare se agita pe limba lui și în mod invariabil fiecare dintre ei voia ceva. Trei educatoare (posibil să fi fost patru, nu știu exact) reușeau cu succes să mențină ordinea și disciplina în grupul colorat și frumos către care privea cu încântare toată lumea din stație. Încolonați, organizați, fiecare de mânuță cu prietenul sau prietena lui, copiii așteptau atât de entuziasmați venirea autobuzului încât aveai impresia că aterizează vreun elicopter pe bulevard.

A venit și clipa cea grea, respectiv urcarea în autobuz. Cu greu, cu poticneli, scările autobuzului fiind în multe cazuri mult prea înalte, cei aproximativ 25 de copii au fost urcați. “Mama”- șefă a început pe loc organizarea, iar în mai puțin de un minut toți copiii au fost fie așezați câte cinci pe două scaune, fie au fost luați sub aripile ocrotitoare ale educatoarelor fie au fost preluați – o surpriză și o imagine de zile mari- de câte un senior și ținut în brațe. Au început chirăielile, întrebările, cerințele. Uite gogoașa! Uite înghețata! Au, părul. Mi-e cald. Mi-e somn. Mi-e sete. Mama! Apa! Uite ceasul! Eu nu stau aici, eu stau în orașul Dumbrava. Tu unde stai? Eu la Pololisum. 

Fiecare persoană care preluase câte un copil, în unele cazuri chiar doi – câte unul pe una bucată genunchi, a inițiat câte un dialog cu cei mici. Tot autobuzul zâmbea, toată lumea conversa și într-un minut, bucățica aceea de Zalău îngrămădită într-un autobuz, radia de bucurie și satisfacție. Fiecare călător, apăsat de griji sau cu gândul la cine știe ce problemă dintre zecile cu care se confruntă zilnic, privea relaxat și cu admirație atât către copii, cât și către cele care reușeau, doar ele știu cum, să mențină o disciplină la un nivel neașteptat pentru o grupă de copii cu vârste de 3-4 anișori.

Transpirate și vizibil obosite, cu brațele întinse în câte patru direcții, educatoarele nu și-au pierdut zâmbetul de pe chip și răbdarea nici o clipă! Exista în permanență un răspuns bine gândit și satisfăcător pentru cei mici, la fiecare întrebare. Iar întrebările, după cum bănuiți, au fost dintre cele mai inedite. De la modul de dispunere a barelor de protecție la lipsa geamurilor care să se și deschidă până la desenele de pe hainele călătorilor, de la culoarea tapițeriei scaunelor până la „ce are nenea în pungă”, zeci de întrebări care toate, firește, așteptau câte un răspuns.

Călătoria de la spital și până în stația Silvania, unde a urmat “nebunia” coborârii din bus, a fost una care a descrețit frunțile zălăuanilor care se aflau în autobuz. Până și șoferul trăgea cu ochiul în oglinda retrovizoare și zâmbea, sigur și ziua lui a fost mai bună după acest transport vesel, cu tot ce a auzit și el acolo, pe scaunul încins, cel de opt ore. Am văzut în acele câteva minute, un altfel de Zalău. Unul care poate să zâmbească și care poate să spere, tocmai prin gesturile, privirile și frumusețea acestor copilași.

Ca într-un film prelucrat pe calculator, parcă și culorile din jurul nostru, peisajul nu foarte pitoresc ce se derula sub ochii noștri cu fiecare stație, toate arătau altfel. Nu știu de la ce grădiniță erau copiii și cine sunt minunatele lor educatoare dacă ele vor citi, sigur se vor recunoaște după aceste semnalmente: au fost în autobuzul 22, vineri, puțin înainte de  ora 11. Sunt frumoase, blânde, au o rezervă de răbdare și înțelegere cam cât rezerva de aur a țării, sunt capabile să țină sub un control pe cât de strict pe atât de plăcut, aproape insesizabil, 25 chiar 30 de copii și vin zi de zi la serviciu însuflețite de gândul că responsabilitatea lor este una uriașă. Împărțită în subcapitole nenumărate, fiecare cu importanța lui la fel de uriașă.

„Este o meserie ca oricare alta”,  s-ar putea spune, fiecare profesie are greutățile și riscurile ei. Neajunsurile, durerile și frustrările dintr-un pachet care ne consumă zilnic, de multe ori fără satisfacțiile, inclusiv financiare, ale celorlalți europeni. Dar atunci când zilnic este cu și despre copii mici, mulți și tot atâtea griji și responsabilități, cred că este ceva mai greu decât în alte părți. Mai complicat, mai solicitant, mai epuizant chiar.

Știu că nu putem decreta data de 11 mai, „Ziua Educatoarelor”, dar încerc o altă propunere, ceva mai ușor de îndeplinit de către autorități: ce-ar fi ca pe viitor, atunci când educatoarele sau învățătoarele ies în oraș cu zecile de copii la diverse activități care implică și o călătorie cu autobuzul, să nu mai fie nevoite să taxeze un bilet de călătorie? Ar fi frumos și, cred eu, pe deplin meritat. În rest, ce mai pot să spun? Aceste femei care zâmbeau de parcă ar fi ieșit relaxate cu prietenele la o cafea, copilașii din autobuz, râsetele lor, întrebările și curiozitățile lor infinite dar și reacția zălăuanilor, mi-au făcut ziua mai frumoasă.

Ce frumos ar fi să nu uităm că Sălajul din mass-media ar trebui să fie mai mult cu și despre sălăjenii mai puțin cunoscuți. Cei care nu se văd niciodată, cei care nu apar în spațiul media pentru că nimeni nu le face cunoscute poveștile de viață, realizările mici sau mari, problemele. Deși meritele lor sunt infinit mai mari și mai consistente decât ale celor pe care îi vedeți peste tot pe paginile oficiale ale instituțiilor, în presă sau la televizor.