Tragedii cu “va urma”

Trist, dar adevărat! După fiecare tragedie se aprind lumânări și candele. Atât! Acum s-au aprins la Piatra Neamț. M-am uitat la televizor și acum și atunci și îmi amintesc cum, în noaptea în care s-a întâmplat tragedia de la Colectiv, tragedia de la maternitatea Giulești, aveam aceleași sentimente: de neliniște, de panică, de teamă. O teamă imensă cauzată în primul rând de faptul că aici, la noi, niciodată nu vor fi rezolvate problemele. Aici, la noi în România, problemele sunt pecetluite cu candele, lumânări și coroane.  Ne plângem morții de fiecare dată, plângem și apoi uităm până la o nouă tragedie, până se va muri iar. Data viitoare putem fi noi: eu, tu, ea, el, mama, tata, sora, fratele, copilul, bunica, bunicul, vecina, vecinul și mulți alții. Am presupus că am fost infectată cu noul virus și am ajuns la spital. E un lucru care se poate întâmpla oricui. Boala vine când nu te aștepți. Ajungem la spital, ni se face tot mai rău și e nevoie de terapie intensivă. Nu putem să vorbim, nu ne putem mișca, nu putem striga. Suntem în mâinile altor persoane cu totul. Într-o zi sau noapte, instalațiile specifice compartimentului Anestezie Terapie Intensivă cedează și iau foc. Și noi nu putem fugi, nu ne putem apăra, nu putem striga. Suntem în România, țara noastră în care ne-am născut, am crescut, țara în care mereu se petrec tragedii pentru care nu a plătit și nu va plăti nimeni. N-a plătit nimeni nici pentru tragedia de la Giulești, nici pentru tragedia de la Colectiv. Din contră, cei vinovați sunt curați ca lacrima, corecți, cinstiți, sinceri etc. Nici după tragedia de la spitalul din Piatra Neamț nu va plăti nimeni. Maximum o demisie, două trei și cam atât! Unitățile spitalicești vor rămâne în continuare locurile pline de bacterii, cunoscute în limbajul de specialitate ca “nosocomiale”, locuri care an de an sunt autorizate să funcționeze. Cei care le autorizează închid ochii și se fac că plouă. Și culmea o fac de atâta vreme, de atâția ani, fără să aibă nicio apăsare, nicio remușcare. Se vede cu ochiul liber și nu e nevoie de “experți” să vadă neregulile. Noi, marea majoritate, bolnavi sau aparținători, vom blestema în continuare medicii și nu vom înțelege că munca și mai ales atitudinea lor sunt rodul unui management „de calitate” frustrant până în măduva oaselor. După fiecare tragedie vom blestema tot ce înseamnă funcție de conducere în instituțiile statului, dar vom merge în continuare la vot și vom vota aceeași oameni. Astfel de tragedii nu se opresc aici. Vor urma și altele. Să nu uităm că victime putem fi: eu, tu, el, ea, mama, tata, sora, fratele, bunica, bunicul, copiii noștri, vecina, vecinul, prietenul, prietena, cei dragi și cei apropiați. Ce facem înainte? După, știm! Avem experiență: plângem, apridem lumânări, candele și suferim în tăcere.