Totul la persoana I

Adrian Secelean

E foarte greu în ziua de azi să discuți în spațiul public despre bunătate. Orice încercare este primită cu râsete ironice, cu sarcasm facil și cu un cinism ce se vrea a fi înțelept. Nu îmi dau seama dacă așa a fost mereu și sunt eu victima unei erori de perspectivă sau dacă lucrurile s-au schimbat în ultimul timp, dar cert e că acum așa stau lucrurile. Bunătatea, toleranța, generozitatea sunt imediat echivalate cu slăbiciunea intelectuală și relativismul moral și sunt aruncate la gunoiul opiniilor publice naive. A fi bun înseamnă a fi prost, dacă stai să asculţi gura lumii care, la urma urmelor, este responsabilă pentru inventarea expresiei „prost de bun”. Corul vocilor anonime ce asigură fundalul oricărei dezbateri anunţă categoric sfârşitul erei blândeţii şi începutul unui nou ev în care principala noastră obligaţie este să avem grijă de noi şi ai noştri, o eră a egoismului asumat şi declamat. Am ajuns să trăim sub spectrul manifest al persoanei întâi: eu, noi, la mine, la noi, pentru mine, pentru noi. Oamenii din jurul nostru pun, din ce în ce mai frecvent, egoismul sincer înaintea generozităţii mimate şi zic din ce în ce mai tare că e mai important să recunoşti că nu îţi pasă de cel de lângă tine decât să îţi pese. Sigur, sacrificarea ipocriziei nu este un lucru tocmai rău, dimpotrivă, dar pericolul ce ne pândeşte este abandonarea bunătăţii ca deziderat. E mai bine să recunoşti ceea ce eşti, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi să încerci să fii ceea ce ar trebui să fii. Există o confuzie între a pretinde bunătatea şi a o urmări ca pe un ideal care merită atins, confuzie între fariseism şi necesar. De fiecare dată când apelez compasiunea şi empatia cuiva faţă de altcineva şi mi se răspunde cu dispreţ şi invective scurte. Dar mă gândesc demult la acest „de ce” şi am găsit deja o sumă de explicaţii care sunt fiecare în parte simpliste, dar împreună un mănunchi suficient de descriptiv. În primul rând şi la un nivel superficial, toată lumea are de câştigat dacă standardul bunătăţii coboară până la un prag accesibil oricui. Noi nu suntem buni. Nu suntem nici răi. Suntem undeva la mijloc, iar diferenţa dintre unde credem noi că ar trebui să fim şi unde suntem de fapt generează o tensiune psihică al cărei efect ne apasă. Nu putem ajunge acolo unde ne zice conştiinţa că ar trebui să fim, pentru că împărţim o lume plină de constrângeri de tot felul, aşa că singura soluţie pentru a ne diminua stresul psihologic inevitabil este să redefinim limitele conştiinţei noastre.