Ca la noi, la nimeni! Însă la cât de des am ajuns să folosim, în ultimii ani, această sintagmă, de fapt, nu ne mai miră mai nimic. Fie că vorbim de învăţământ, justiţie, economie, administraţie ori sănătate. De pildă, transpunerea unei directive europene dă dreptul oricăruia dintre noi să se trateze în orice altă ţară din Uniunea Europeană, pe banii statului. O reglementare bună, nimic de zis. Cu toate acestea, numărul românilor celor care apelează la această variantă este unul extrem de mic. Cel puţin aşa reiese din datele prezentate de autorităţile din domeniu. Motivul? Unul extrem de simplu. Birocraţia excesivă solicită de statul român pur şi simplu îţi taie tot elanul şi te determină să apelezi la orice altă variantă. Ba mai mult, există şi posibilitatea ca după ce parcurgi toate etapele prevăzute şi depui toate documentele solicitate să te trezeşti că ţi-a fost refuzată decontarea tratamentului respectiv. Oricum, în prima fază, pacientul, pentru anumite investigaţii în străinătate, face o cerere pentru o autorizare prealabilă, iar cheltuielile le face integral din propriul buzunar. Doar după întoarcerea în ţară, după ce depune toată documentaţia cerută, urmează să-şi primească bănuţii. Şi nu orice sumă poate fi solicitată. Statul român decontează costul tratamentului la nivelului celui din România, şi nu tariful perceput în ţara europeană în care pacientul l-a efectuat. De exemplu, în cazul în care o hernie de disc costă în România 1.000 lei şi în statul membru X costă 1.500 lei, decontarea se face la valoarea de 1.000 lei, iar în cazul în care o peritonită costă în România 700 lei şi în statul membru Y costă 500 lei, decontarea se face la valoarea de 500 lei.
De asemenea, după cum au ţinut autorităţile române să sublinieze, demersul pe care îl face asiguratul pentru a obţine aceste servicii medicale este unul propriu. Asta însemnând ţi faptul că va depune toate informaţiile şi motivele pentru care solicită aceste servicii, inclusiv acordul unităţii medicale din ţara membră UE pentru disponibilitatea efectuării acelui serviciu, a perioadei când poate să furnizeze acel serviciu. Plus că, asiguratul român are obligaţia de a contacta prin Punctul Naţional de Contact date referitoare la acel furnizor pentru a afla dacă este capabil să furnizeze acele servicii, dacă este în sistemul de asigurări din ţara respectivă şi dacă va putea întocmi acele documente de plată, facturi, chitanţe etc.
Aşadar, reticenţa românul de a apela la „bunăvoinţa” statului său nu pare să aibă nevoie de prea multe argumente. Vorba aceea „pe barba” noastră am fost şi tot pe cont propriu vom rămâne!
