Daniel Săuca
Pentru astăzi, vă propun un exercițiu. În doi timpi. Mai întâi reproduc un editorial apărut la rubrica de față în iunie 2012. La final vă îndemn să citiți un text apărut despre acest editorial în revista „Caiete Silvane” în octombrie 2016. Cu întrebările dacă editorialul mai este actual și dacă ar fi bine să-l modific numai din rațiuni temporal.
Sclintiţii
Astăzi nu vorbesc despre nebuni. Nebunii sunt o categorie aparte. Specială. Mulţi oameni de cultură au fost nebuni. Asta nu i-a împiedicat, nu chiar pe puţini, să fie geniali. Sclintiţii nu sunt geniali. Şi nu sunt nebuni (în sens creator). Sunt bolnavi de grija altuia. Sunt bolnavi să gândească zi de zi ce face celălalt. Ce anume să le facă, cu ce anume să-i încurce. Sclintiţii nu au viaţă personală. Viaţa lor este grija de viaţa altora. Dar nu a celor din familia lor. Ei au „grijă” de ceilalţi, mai ales pentru a se răzbuna, pentru a demonstra că ei au valoare, ehei, mult mai mare decât a celor care au avut, la un moment dat, demnitatea de a spune ce gândesc. De pildă. Sclintiţii sunt ne-buni, sunt întruchiparea răului, a băgatului în seamă endemic, a imposturii cronice. Sclinteala i-a lovit şi pe mulţi dintre politicieni. Cu observaţia că se gândesc în primul rând la ei, şi apoi la ceilalţi. La ceilalţi mai ales pentru a-i „rade”, pentru a le arăta „muşchii” ori alte părţi ale corpului fizic. Sclintite sunt multe şi dintre „victimele” unor politicieni, cei care, de exemplu, după ani în care au făcut totul pentru demonizarea adversarilor politici, aşteaptă acum, în numele democraţiei şi a unei pretinse invincibile competenţe, să fie menţinuţi în funcţii, chiar dacă este evident că au fost numiţi exclusiv pe criterii politice şi electorale.
Sclinteala în România pare generalizată. De la modul în care sunt făcute multe legi, la felul în care se aplică, de la vânătoarea de greşeli (sunt instituţii, de pildă, care nu fac altceva decât să vâneze greşeli, fără a face nici măcar un pas pentru prevenire) la modul cum se comportă (prea) mulţi angajaţi (nu numai) din instituţiile publice, de la ne-bunia din (prea) multe familii la ne-bunia discursului public, infectat de ură şi de interese meschine. Şi, nu în ultimul rând, nici măcar faptele pozitive nu mai au o modestă aură a sincerităţii şi a bunului simţ.
Nu ştiu dacă acestea sunt „semne ale sfârşitului”. Sunt, oricum, dovezi ale jalnicului şi purulentului mediu în care trăim, un mediu în care trebuie rescris şi răspunsul la întrebarea „ce înseamnă luciditatea?”…
Magazin sălăjean, 20 iunie 2012
Dacă doriți, puteți lectura articolul „Spectacolul textului publicistic” în Caiete Silvane, nr. 141/octombrie 2016, articol semnat de Iuliana Clima-Caraghin. Sursă on-line: http://www.caietesilvane.ro/articole/3117/Spectacolul-textului-publicistic.html
