“Terourist” prin Budapesta

N-am mai fost de câţiva ani la Budapesta şi la întoarcerea din vacanţa veşnic scurtă şi nemiloasă cea de fiecare an, am decis să mă opresc trei zile în capitala ţării vecine, împreună fiind cu câţiva prieteni. La prima vedere, nu am găsit mari schimbări – mă refer la apariţii urbanistice noi (remarcabile) şi la o eventuală îmbunătăţire a curăţeniei de pe străzi. Am regăsit, în ansamblu, acelaşi oraş plăcut vederii, nu foarte agitat (poate şi pentru că îl compar de multe ori cu Bucureşti) şi preţuri mult mai bune decât cele pe care mi le amintesc din ultima escapadă în Ungaria.

Ceea ce mi-a atras însă atenţia într-un mod mai puţin plăcut a fost numărul mare de oameni fără adăpost, pe care îi găseai prin micile parcuri din oraş, în pasaje sau la intrările subterane de la metrou. Cei mai mulţi dintre ei,evident, alcoolizaţi bine, deveneau destul de nepoliticoşi dacă refuzai să le dai o monedă sau ceva de mâncare. Oamenii mi s-au părut (şi nu numai mie) mai tot timpul încruntaţi; nu neapărat trişti, însă nimeni nu zâmbea, sub nicio formă şi în nicio circumstanţă, pe stradă. Destul de puţini cei dispuşi să îţi ofere un sfat sau sprijin în caz de nevoie, iar aici adaug şi faptul că este una dintre puţinele capitale europene în care oamenii (la cei tineri mă refer în special) nu prea cunosc, ori nu vor să vorbească limba engleză, în contactele cu străinii.

Budapesta, oraş cosmopolit pe care cei mai mulţi dintre voi îl ştiţi, este şi ea, se pare, una din “victimele” degradării calităţii vieţii la modul general, din motive politice, economice, şi, evident, în urma crizei emigranţilor percepută la nivel european şi a terorismului la nivel planetar. Fobia americanilor, cum că orice petardă care bubuie într-un coş de gunoi este în mod necesar un atac terorist, pare să fi ajuns şi pe aici: oamenii par stresaţi, mereu circumspecţi şi neprietenoşi cu cei care au trăsături fizice diferite de cele ale localnicilor. În această privinţă am avut şi eu parte de un episod mai mult ilar decât neplăcut, în timp ce mă aflam într-un mic magazin de pe una din străzile care duceau către frumosul bulevard Andrassy. Însoţit de unul din membrii trupei (răspândită care-încotro) care nu avea, ca trăsături fizice, nicio legătură cu cei din partea locului, am reuşit să băgăm în sperieţi o clientă care vâtura de zor nişte CD-uri, sărind, la propriu, cât colo, în momentul în care am trecut prin dreptul ei, ce-i drept foarte aproape,  din cauza spaţiului foarte strâmt din butic.

Singurele lucruri care ar fi putut să o bage pe femeie în atac de panică ar fi fost rucsacul de mici dimensiuni pe care îl aveam în spate, sau barba foarte neagră şi privirea destul de străină locului, din dotarea amicului meu. Nu ştiu dacă faptul că i-am zâmbit, aşa cum fac de cele mai multe ori atunci când sunt pe stradă, sau mutra amicului meu au făcut-o pe femeie să dea în apoplexie. Aceasta s-a dus val-vârtej către vânzătoare şi a început să facă îngrijorător de urât, urlând şi gesticulând. Evident că nu am înţeles ce spunea însă nici greu nu mi-a fost să detectez subiectul. Vânzătoarea a încercat să o calmeze, însă fără niciun rezultat. În cele din urmă femeia a plecat, după ce reuşise să transpire consistent şi să pară că tocmai fusese la un pas de un atac terorist. Am întrebat-o pe vânzătoare ce s-a întâmplat şi, într-o engleză perfectă, mi-a răspuns că lumea este foarte stresată şi că oamenii au devenit extrem de rasişti. Simplul fapt că arăţi diferit este un motiv de îngrijorare pentru mulţi, şi nu e vorba strict de Budapesta ci de toate marile metropole ale lumii. S-a uitat către colegul meu şi am înţeles că moaca lui era de vină; a mea – ceva mai puţin. Foarte amabilă, femeia ne-a sfătuit să nu ne supărăm, însă ne-a avertizat că putem avea parte de acelaşi scenariu şi prin autobuze sau pe la vreo coadă. Tot acest circ pentru că… nu făcusem, de fapt, nimic, ci doar am trecut prin dreptul unei localnice care stătea mai prost cu nervii. De vină însă, nu este, cred eu, femeia din acest episod care mie mi-a dat mult de gândit. Întotdeauna extremismul, mai ales dacă e propagat de la nivel înalt, generează un comportament similar preluat de către omul simplu.

E ca un sistem circulator într-un organism. Paranoia care i-a cuprins, din păcate, pe mulţi cetăţeni maghiari, nu este deloc de bun augur. Una e să îţi iei, ca stat, măsurile pe care le consideri necesare, chiar radicale, aşa cum Ungaria a fost şi este, în prezent, în faţa emigranţilor, şi alta e să o iei pe arătură şi să vezi în orice trecător care nu seamănă cu ceea ce eşti tu obişnuit să vezi zilnic, un potenţial fan al săritului în aer. Măsurile extreme luate de Guvernul maghiar au reuşit să le inducă oamenilor de acolo o percepţie oarecum deformată şi o teamă total nejustificată faţă de străini, lucru care, desigur, se răsfrânge asupra tuturor aspectelor sociale, asupra zonei de confort a localnicilor dar şi a celor care vizitează oraşul.

Nu critic nici pe departe alegerea Ungariei în privinţa acestui fenomen care, din ceea ce ştim şi noi, a adus mult rău în Europa. Fiecare ţară are dreptul să îşi aleagă poziţia şi politica faţă de emigranţi, cu atât mai mult cu cât exemplele sau consecinţele faptelor emigranţilor au fost, nu de puţine ori, dezastruoase. Ceea ce cred că nu e aducător de bine, este faptul că s-a reuşit, din păcate, o generalizare injustă a impresiei pe care care oamenii o au şi o propagă cu privire la străini, indiferent cine sunt şi de unde vin. Ca să închei totuşi într-o notă optimistă, am să vă spun că, spre deosebire de Roma, Paris ori Viena, aici nu am întâlnit niciun rom…ân venit la cerşit. O bilă albă pentru autorităţile maghiare care i-au trimis la muncă (sau la furat, după caz) pe aceştia, pe alte meleaguri. În rest, la Budapesta, Dunărea curge la fel de lin, Palatul Parlamentului, bazilica Sfântul Ştefan şi Insula Margareta au rămas la fel de frumoase şi fascinante, aşa cum le ştiam.