Daniel Săuca
În recentul număr al revistei „Sinteza” (25/februarie 2016) Vasile Dâncu se (ne) interoghează pe tema „sfârșitului unei civilizații politice”. Premisele (așa-zisei dezbateri) sunt sumbre (măcar pentru politicieni): încrederea, în România, în partidele politice e cea mai mică în comparație cu restul instituțiilor, până în 10 la sută; „conflictul permanent a devenit o miză deosebit de vizibilă a politicului”; se proliferează ceea ce V. Dâncu denumește „un marketing al urii și o retorică a respingerii emoționale a adversarilor politici”. „Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoționa și motiva”, mai scrie VD, subliniind și că „politica partidelor noastre a fost în tot acest timp (după decembrie 1989) o politică mioapă, o instituționalizare a urgenței, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe și la crize tot mai dese”. Articolul (ce merită citit integral, ca și „dosarul” numărului menționat) se încheie într-o notă probabil mai optimistă: „Partidele și politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-și civilizația politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism și barbarie”. Chiar așa: se vor putea reinventa partidele (de la noi)? Cel puțin după candidații anunțați, și în județul nostru, pentru alegerile locale din iunie, răspunsul nu poate fi decât negativ. Excepțiile (tineri, dar nu în afara jocurilor și apucăturilor politice) vor confirma „regula”: rezervele de cadre „sănătoase” (ca să uzăm de limbajul unei epoci nu de mult apuse) ale partidelor au secătuit aproape în întregime. Din această perspectivă, partidele nu au cum să se reinventeze, cel puțin în acest an electoral. Cazul recent de la Jibou este „emblematic” și în acest sens. Ceea ce pot face partidele și conducătorii lor e să „lucreze” măcar la „ținută”, la „discurs”, la o estetică a conviețuirii onorabile cu alegătorii. Agresivitatea, violențele de tot felul, minciunile sfruntate ori mai delicate, promisiunile aiuristice vor amplifica stările nu tocmai confortabile ale celor care pur și simplu nu mai vor „să audă” de partide. Să ne înțelegem: partidele sunt și trebuie să rămână fundamente ale vieții democratice (de la noi). Marile întrebări/provocări rămân: transparență, decizie/ii, viziuni, acțiune. Cu toate că să nu uităm: alegătorii au candidații care îi merită și viceversa.
