Văd, simt şi citesc pe faţa multor persoane sentimentul de frică. Un sentiment pe care şi eu am început să îl am în ultima vreme. Este vorba despre frica de nesiguranţă în ceea ce priveşte viitorul. Şi când spun viitor mă gândesc instant la copiii noştri. Viitorul lor este implicit şi viitorul nostru. Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi, pentru că întotdeauna rădăcina dă sevă şi la ramuri. Mereu în ultima perioadă am căutat resurse şi m-am întrebat ce poate să mă ajute cel mai mult în a-mi creşte copilul ca viitor adult sănătos emoţional. Sentimentul de empatie, pe care noi actualii adulţi l-am dezvoltat încă din copilărie simt că s-a pierdut în ceea ce-i priveşte pe copiii noştri, iar toleranţa faţă de semeni la fel. Românii au multe temeri. Imaginile cu rafturile goale pe care le-am văzut la televizor în perioada pandemiei, cu precădere la începutul ei, pe care cu siguranţă le vom mai vedea, trag un semnal de alarmă că românii se tem că nu vor avea ce să pună pe masă, în caz de restricții mai severe, mai ales că certificatul sanitar a devenit obligatoriu. Pare a fi doar începutul temerilor. Ele sunt multe, prezente în viața fiecăruia dintre noi, în diferite forme, grade și manifestări. Forța lor poate fi copleșitoare, fie că reprezintă un răspuns la un pericol real, concret sau doar la gândurile care ne poartă spre situații potențial amenințătoare. Frica românilor a fost generată în timp. Într-o ţară nesigură, în care unii prin vot şi-au pus încrederea şi speranţa în mai bine şi apoi şi-au dat seama că a fost degeaba, fiind trădaţi, nu ai cum să nu trăieşti cu frică. Nu ai! Nesiguranţa în general, nerespectarea legilor, degradarea mediului înconjurător, calamităţile naturale, corupţia, starea politicii din România, infractionalitatea şi chiar singurătatea sunt doar câţiva din factorii care în ultima perioadă contribuie constant la perpetuarea sentimentului de incertitudine pe meleaguri româneşti.
Temeri şi speranţă
