Zălăuanii s-au întristat foarte tare atunci când municipalitatea a anunțat că bugetul local pe anul 2017 este unul cam rahitic și, cu toate vitaminizările și stimulentele, el nu va putea face față marilor speranțe ale cetățenilor, dar mai ales marilor promisiuni electorale ale PSD, trâmbițate în urmă cu fix un an. La fel și voi, oamenii de la comune și sate, văduviți sistematic de cele mai elementare lucruri – vorbim de drumuri, apă, canalizare – an de an. Vă mai amintiți? “Vom face, vom înfăptui! Puturoșii ăștia care v-au condus până acum trebuie să dispară (aici, cel puțin parțial, le putem da dreptate înroșiților). Gata cu așteptarea. Tot ce aveți de făcut este să mergeți în cabina de vot și să puneți ștampila pe noi. Apăsat, ferm, tovărășește! „.
Până când o viață amară și un trai nefericit. E timpul schimbării (au mai fost vreo trei asemenea schimbări în cei 27 de ani de la Revoluție). Zis și căcărisit. Ne-am dus și la vot, am dat perdelele albastre din voal la o parte, ca în reclamele alea cu ferestre deschise către câmpuri înroșite de maci înfloriți și, plini de speranțe și iluzii, am pus din nou ștampila pe ei (cei mai mulți, așa după cum arată harta electorală a Sălajului, roșie toată, cu mici, chiar minuscule pete de albastru de metil sau verde-pătlăgică). Albăstriții au dat în vinețiu și o țin de atunci cu “ba pe-a mă-tii”. Noi, țepuiți, ca de obicei, ne uităm când la unii, când la ceilalți. Cum altfel? Prin urmare, am zis, “hai, încă un lup mâncat de oaie”. După cum bine am constatat tot pe pielea noastră tăbăcită de voturi ratate, date o dată la patru ani, fie că le-am dat la parlamentare fie la locale ori prezidențiale, că vorba românului, “n-am avut din ce alege”… ne-am trezit la un an de la alegeri mai rupți în fund decât eram anul trecut pe vremea asta. După ce că n-avem bani, iar județele pe care unii mari le consideră la fel de mici cum sunt de fapt ei în realitate, au bugetele în perfuzii. Râca, nemulțumirile și pestilențialul politic au inundat subsolurile unităților administrativ teritoriale.
În loc să progresăm, să dăm drumul la investiții, să reabilităm și să construim, ne peticim același pantalon găurit și ponosit și intrăm în greve peste greve mai mult sau mai puțin justificate, ne arcuim umerii, venim cu justificări. Răstimp, la sate, sărăcia cuprinde ca o pelagră gospodăriile oamenilor care îmbătrânesc și mor așteptând în tăcere. Unii au avut noroc, atât cât putem numi “noroc” un primar mai harnic, desprins fie și parțial de interesul politic și mai apropiat de nevoile vitale ale localnicilor. Sunt și localități în care lucrurile se mișcă, le pândim și le lăudăm ca pe sfintele moaște, atunci când le descoperim sau când mai sună un telefon în redacție, cu vești bune. Mai vezi o stradă pietruită, un gard nou la câte o școală, un proiect util în viața oamenilor care oricum suferă din ce în ce mai mult de pe urma mizeriei politice din țara noastră. În multe alte locuri însă, sărăcia este suverană. Perspectivele aproape că nu mai există. Lucrătorii pământului plâng zi și noapte, loviți când de o furtună ori o inundație, când de lipsa de implicare a autorităților și golul legislativ, lucruri grave, care fac ca toată munca lor să se ducă pe apa Sâmbetei. Dincolo de populism ori demagogie, realitatea este una cruntă în satul sălăjean, dar și în orașele care încep să capete un aer deșertic, înspăimântător. Nemulțumirile oamenilor ating cote îngrijorătoare.
În timp ce în primării salariile cresc, parțial și teoretic cel puțin, cu 30 la sută, pe la “privați”, patronii pun în vitrine anunțuri de angajare pe care nimeni nu le mai bagă în seamă. În ritmul în care răul pune stăpânire pe tot ce a mai rămas bun pe pământul românesc, viitorul sună ca o cutie de conservă goală. Doar dacă afli că opt dintre cele 15 cele mai mari exploatații agricole din țară au ajuns sub plugul străinilor, începi să tremuri din toate încheieturile. Între timp, ne fandosim și ne lăudăm cu conferințe naționale și congrese.
Este exact ce ne lipsește, cum chelului îi lipsește tichia de mărgăritar. Venim, ca pe vremea împușcatului, cu buchete de trandafiri, înțoliți la patru ace și cu frizuri ori cocuri elaborate, aplaudând un dezastru peste care dăm cu glazură ca să pară că e dintr-un film despre viitor. Lăudăm „bunele practici” (ați auzit, în ultimii 27 de ani, ceva mai grețos și mai ipocrit decât această formulare?), ridicăm în stratosferă grija celor care ne conduc. Primim oaspeți care par că vin de pe Lună, lideri care habar n-au că dăm în gropi, la propriu, că ne zbatem în sărăcie și minciună și că ne adâncim în aceeași mocirlă politică din care ne alegem doar cu războiul intereselor la nivel înalt.
„Fraierii” – așa cum ne consideră ei -, cei care votăm mereu – eu, tu, el – rămânem în poartă și înghițim praful lăsat de limuzinele care demarează în trombă, în timp ce liderii ne fac cu mâna, cu burțile pline și bucuroși că ne-au vizitat. Conducătorii, președinții, primarii, aplaudacii, pupincuriștii, mai bifează un eveniment reușit. Mamă, ce buni suntem. Mamă, ce buni sunteți, domnilor! Trăiască și înflorească. Vai de ei? Nu. Vai de capul nostru.
