Surâsul, ca răspuns

Au trecut douăzeci şi cinci de ani din momentul în care, plini de speranţe şi iluzii, ne-am aruncat în apele învolburate ale democraţiei, încercând să aşezăm, pe unde întoarse, corabia şubredă a României. În primele clipe ale trezirii, buimaci şi dezorientaţi, am aplicat regula „primului venit” şi fără să stăm foarte mult pe gânduri, sedaţi parcă la unison, am decis să încredinţăm destinele acestei ţări celei mai nepotrivite şi nesincere figuri politice din istoria noastră post-revoluționară. „Surâsul lui Ion Iliescu”, care astăzi apare exact ca ceea a fost, de fapt, mereu- o mască înşelătoare, a reuşit performanţa de a nu apune practic niciodată în toţi aceşti ani. Nefericirile pe care România le datorează acestui zâmbet desenat sunt multe, asta o ştim. Însă este de neînţeles cum nimeni, niciodată- spun nimeni referindu-mă la instituţiile abilitate- nu a responsabilizat concret altfel decât în vorbe, acest personaj aproape nefast al istoriei noastre. Iar cine a cugetat vreodată să-i tragă colţurile gurii în jos, cu un adevăr spus în presă, la televizor sau în faţă, a fost ştampilat pe loc ca fiind golan, animal sau după caz, manipulat ori fără conştiinţă. Toată naţia asta, în ochii lui ranchiunoşi, suntem nişte manevraţi, nişte marionete impertinente, cu sfori prinse de toate membrele. Cândva, Elena Ceauşescu ne numea „cârtiţe nesătule”, atunci când privea cozile la pâine. Nivelul ei de prostie nu a reuşit să anihileze totuşi, tăria de a spune ceea ce gândeşte. Ion Iliescu n-a avut însă niciodată curajul şi bărbăţia să spună ceea ce gândeşte cu adevărat despre acest popor. Este de neînţeles cum de televiziunile îl mai cheamă şi astăzi, într-o proslăvire libidinoasă, să repete ca un gramofon stricat  aceleaşi vorbe lungi ca o ciorbă transparentă, aceleaşi justificări cocoşate de minciună sau palavre menite sa-l scoată din orice context care i-ar putea pune în evidenţă marile vinovăţii. Toate, criptate în veşnicul surâs deşirat, de la o ureche până la cealaltă şi contiuat pe ceafă. Degeaba părinţii celor morţi în decembrie 1989 aşteaptă, de un sfert de secol, o explicaţie din partea domniei sale. Altele decât cele pe care le tot repetă an de an, ocolind mereu subiectul, fără sa-şi asume măcar un miligram de responsabilitate. Nu vom putea simţi în veci o urmă, fie ea şi microscopică, de autocritică, o explicaţie, sau cel puţin o părere de rău sinceră, care să-i şteargă o clipă mimica eternă de monalisă falsificată. Domnia sa bate câmpii cu graţie ori de câte ori vine vreo întrebare datată decembrie1989.

N-au auzit aceşti oameni, care plâng pe crucile copiilor lor, zi de zi, nicio vorbă menită să lămurească sau să aducă un strop de linişte, de logică, în sufletele lor. Eu nu mai vreau sa-l văd pe acest om în niciun context, cu atât mai puţin cum se lăfăie plenar, la televizor. Repet asta până dispare definitiv. Nici măcar răul nu i-l mai doresc, sunt suficiente vorbele grele care l-au bombardat zeci de ani şi care într-un final îşi vor face probabil efectul. Vreau să fac tot posibilul sa mi-l scot complet din minte. Nu vreau să-i mai aud vorbele tuşite, gâjâiala sinistră, să-i vad gesturile „profesorale” sau datul din cap. Pentru că Revoluţia, teroriştii, golăniile de la Universitate, mineriadele şi multe alte episoade pătate cu sânge românesc, obligatoriu tânăr, sunt pagini pe care Ion Iliescu le sare ori de câte ori ne deschide, savant, câte o carte, şi ne citeşte din ea până încep cocoşii să cânte. Teama, teroarea şi grozăviile pe care le-am trăit ca soldat atunci, la Revoluţie, alături de bieţii mei camarazi de arme din care mulţi astăzi nu mai sunt, îmi dau dreptul să-i cer acestui om un răspuns. Şi am să i-l cer mereu, ori de câte ori am să pot. Că acum sunt în viaţă – eu o datorez destinului şi în egală măsură, lui Dumnezeu. Însă adolescenţii de atunci, rămaşi astăzi doar nişte zâmbete înrămate, pe noptierele părinţilor distruşi pentru tot restul vieţii, n-au sfârşit atât de tragic din cauza destinului sau din voia Domnului. Ei pot liniştiţi, de acolo de unde le strălucesc sufletele, să responsabilizeze alte figuri, mai pământeşti, pentru faptul că viaţa lor s-a terminat exact când începea cu adevărat. Şansa milimetrică de a nu pieri atunci, mi-a oferit ulterior neşansa de a fi „condus” de cel mai viclean personaj pe care România l-a avut în frunte vreodată, în istoria sa milenară.

Dacă cineva e tentat să creadă că răposatul Ceauşescu, aşa cum a fost el, l-ar putea întrece vreodată pe succesorul său, începând de la tenebrele destinului si până la „măreţia” faptelor sale, se află într-o eroare magistrală. Chiar şi pentru faptul că Nicolae Ceauşescu nu a mai avut ocazia, la final, să-şi recunoască păcatele, iar unul dintre cei care nu i-au oferit această ultimă posibilitate, tocmai el (deşi a avut şi are încă nenumărate ocazii) nu şi le recunoaşte nici în ruptul capului! Zâmbeşte… şi  mereu alunecos, ne serveşte galant aceleaşi gogoşi râncede chiar şi în aceste zile în care ar trebui să-i tacă efectiv orice cuvântare. Orgoliul domniei sale, mai măreţ decât Casa Poporului şi mereu flămând, este totodată şi singurul lucru pe care evită mereu să-l atingă. Dar există o zi a „judecăţii”, care va veni sigur înaintea oricărei alte judecăţi morale sau care să aparţină vreunei justiţii pământene. O zi în care, dacă ar fi după vrerea mea, le-aş dărui ocazia de a-l privi in ochi pe acest om, tuturor părinţilor şi fraţilor celor deveniţi cruci tăcute, la Revoluţie. Aceşti oameni, rămaşi pentru totdeauna părinţi de eroi, trăiesc de atunci fără nicio bucurie sau alinare. Aş aduna undeva toti aparţinătorii acestor copii care au murit pentru ca noi să fim astăzi liberi şi i-aş pune faţă în faţă cu Ion Iliescu. Oare ce le-ar spune? Ar găsi curajul de a le întâlni privirile încercănate? Ar aduce cu el o „soluţie” care să scoată petele de sânge, vechi de 25 de ani, de pe ultimele haine îmbrăcate de copiii sau fraţii lor? Ar găsi un răspuns menit să le oprească suspinul interminabil? Chiar dacă l-ar găsi, în inteligenţa lui ascuţită ruseşte, oricum nu l-ar putea da. Şi nu pentru ca n-ar mai avea grai, ci pentru că la o astfel de întâlnire istorică, Ion Iliescu ar fi marele absent. Prezent va fi doar zâmbetul care l-a consacrat peste decenii, ca o gură de clovn pictată urât şi aşezată peste chipul înlăcrimat al României Mari. O ţară pedepsită prea aspru, pentru care marile răspunsuri post-decembriste care i se cuvin, nu vor mai veni niciodată.