Preot Gabiel Gârdan
În copilărie îmi plăcea să urmăresc la televizor cursele de Formula 1. Deși aveam favoriți în fiecare sezon, în timp, nu am mai fost preocupat foarte mult de cine va câștiga, ci mă fascina, mai degrabă, mecanismul complex al cursei: abilitatea piloților, agilitatea mașinilor, amploarea pregătirilor făcute de echipele tehnice, așteptarea entuziastă a spectatorilor. Am văzut de atâtea ori piloții și bolizii lor intrând la boxe, luptând cu secundele, pentru realimentarea cu combustibil, schimbarea cauciucurilor și ștergerea parbrijului și a oglinzilor. Azi, rememorând aceste imagini, sunt mai convins ca oricând că acest moment al intrării la boxe, când se alege și cum se desfășoară, este hotărâtor pentru fiecare cursă.
Dată fiind lungimea circuitului, solicitările extreme la care este supus pilotul și monopostul lui și capacităților tehnice limitate, intrarea la boxe este obligatorie. Când mi s-a cerut să scriu despre semnificația zilelor de sărbătoare am asociat aceste zile cu secvența intrării la boxe din timpul unei curse de mașini. Cred că îmi va fi iertată îndrăzneala de a compara existența persoanei umane cu o întrecere sportivă. Similitudinile sunt însă foarte mari, evidente, și nu îmi propun să le explicitez aici.
Sărbătoarea (fie că este a persoanei = sărbătorile legate de evenimente din viața fiecărei ființe umane; a neamului = sărbătorile prilejuite de evenimente din viața unei țări; a credinței = zile cu semnificație specială pentru cei care împărtășesc un set de credințe și valori religioase comune) este un moment al alterității și al recunoștinței.
Al alterității, întrucât realizezi că nu tu ești măsura tuturor lucrurilor, că viața ta, împlinirile tale, se datorează și Altcuiva; viitorul tău și devenirea ta depind și de Altcineva. De asemenea, în vremea sărbătorii îți conștientizezi nevoia de shimbare, de rupere de ritm, de ieșire din cotidianul înrobitor al vieții liniare, mundane, monotone, previzibile, blazate, din robia muncii, a obligațiilor de servici, de familie sau sociale.
Dacă în ziua sărbătorii te întâlnești cu Cineva, cu Cel ce este, ai șansa să-ți manifești recunoștința. Recunoștința pentru ziua de ieri, de azi și de mâine. Ai posibilitatea, sărbătorind, să te liniștești, să redescoperi optimismul, să exersezi deschiderea și bunătatea. Ai privilegiul, în duhul sărbătorii și in ritmurile imprimate de ciclicitatea zilelor de sărbătoare, să devii un om nou, cu o inimă nouă, cu gânduri înnoite și puteri renăscute.
Sărbătorind accepți că aparții unei realități (familie, comunitate, Biserică), că împărtășești valori și idealuri și că ești viu. Bucuria zilei nu este dată numai de prilejul de sărbătoare, ci mai ales de comuniunea cu cei care sărbătoresc alături de tine.
Dacă în antichitatea se credea că viața fără sărbătoare este ca un drum prin locuri pustii, fără adăpost sau fără han, azi societatea consumistă a pervertit duhul sărbătorii. Importanța sărbătorii se determină în funcție de numărul de sms-uri trimise/primite, de mulțimea/valoarea cadoruilor, de numărul de ore petrecute la masă, de numărul felurilor de măncare sau de cel al paharelor. În aceste condiții e firesc ca a doua zi după ce-ai sărbătorit să fii „obosit”.
Îmi doresc și vă doresc ca pe circuitul vieții să regăsim abilitatea de a ne opri din ritmul epuizant la adăpostul zilei de sărbătoare, agilitatea să ieșim din universul închis al monopostului vieții cotidiene, să avem puterea de a ne încredința purtării de grijă a Celui care toate le poate, luciditatea de a ne recunoaște limitele și curajul de a privi în fiecare zi de sărbătoare spre zări senine cu încredere.
