Urăsc lenea. Așa sunt eu. Nu e o laudă, dar nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng, n-am așteptat să vină altul și să facă în locul meu. Lenea cred că e acum o cucoană mai mare ca niciodată. Am fost învățat de mic să nu aștept de la nimeni. Cu toate acestea, naivitatea m-a lovit puternic în figură. M-am învățat minte, sper să nu fie prea târziu. M-a pus nebuna asta de meserie să urc pe dealuri, să ajung la un sălăjean, la un fermier care muncește de dimineața până noaptea. Nici el nu se plânge. A ajuns să crească sute de animale și e fericit. M-am întors și am așternut pe hârtie povestea omului. Au început comentariile, zeci de comentarii, cele mai multe îndreptate împotriva statului. Statul nu ne mai lasă să creștem animale, statul ne omoară, statul ne împiedică, statul e de vină, nenorocitul ăsta de stat, statul ne impune reguli, statul nu mai cumpără, nu mai preia laptele, statul nu ne mai dă. În primă fază, comentariile acelor oameni m-au făcut să cred că au dreptate. Mama lui de stat, nenorocitul ăsta de stat, el e de vină că satele sunt goale, că nimeni nu mai crește animale, că nimeni nu mai pune în grădină, că nu mai vrem să punem osul la treabă, că ne place pe canapea. Cu siguranță și statul e de vină, e mare vinovat, dar cred că cea mai mare vină o poartă statul degeaba! Statul ăsta degeaba a ajuns un sport național, ne place să ne plângem, urlăm pe rețele de socializare că suntem umiliți, că suntem abuzați atunci când trebuie să respectăm niște reguli. Nu înțeleg, statul mă împiedică să cresc o vacă, să cresc porcul în coteț, să pun în grădină, să cosesc iarba de pe terenurile care stau părăsite de ți-e mai mare rușinea când intri în anumite sate? Vă rog să mă iertați! Eu zic să îi dăm statului în cap, dar atenție, statul suntem și noi! A nins! Mi-am dus copilul pe jos la școală. Ca sărakii, vorba aia. Am trecut prin fața unui butic și am alunecat. Am dat rău de pământ, cred că și ficatul s-a cutremurat în mine. Am stat, am gemut și m-am ridicat. Cu nădragii rupți în fund, mi-am permis să-l iau la rost pe omul din butic, să-l întreb de ce nu și-a curățat ghețușul din fața prăvăliei. M-am ales cu înjurături, era cât pe ce să mă scuipe și m-a trimis la primar, că el trebuie să curețe, că ăia din primărie trebuie să se ocupe. Am tăcut, mi-am văzut de drum. Îmi aduc aminte de iernile copilăriei. Știu sigur, bunicul meu curăța zăpada din fața porții, iar vara cosea iarba de pe șanț, văruia parii de pe margine, mătura pe lângă gard. Și o făcea de câte ori era nevoie. Anii au trecut, bunicul nu mai e, oamenii s-au schimbat, ceva s-a mai schimbat, dar nu îmi dau seama ce. Statul e de vină sau statul degeaba?
Statul și statul degeaba
