Statul (paralel) sunt Eu!

Cornel Codiţă
„Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia”. Nu permite… nu permite da’, iaca, s-a putut! Omul-instituţie, Coldea, şi cel care i-a servit fără de cusur drept scutier, Sancho-Dumbravă-Panza, au fost mai presus de orice. Atât de sus, încât de la înălţimea puterii pe care s-au căţărat au scuipat cu obidă şi dispreţ în moalele capului pe oricine a cârcotit împotriva lor şi a sistemului creat de ei, ori, mai rău, a îndrăznit să iasă din rând, fie şi numai cu un vârf de bocanc. Mă rog, de „adidas” sau pantof de lac, totuna! În nemuritoarea epopee a lui Cervantes, Don Quixote, un hidalgo bătrân, sărac şi plin de nevoi este bântuit de viziunea uriaşilor malefici care vin să pustiască ţinuturile frumoasei La Mancha. Lupta şi victoria împotriva lor este scânteia destinului care ar putea da preţ şi sens unei vieţi, altfel, ratate. În realitate, uriaşii nu sunt decât nişte banale mori de vânt. În ţinuturile noastre, ale „Reformistanului” reformelor fără conţinut şi viitor, Don Coldea nu este deloc bătrân, nici plin de nevoi şi nici sărac. E în toată puterea vârstei de mijloc. Nu are viziuni, dar este bântuit de o teribilă sete de putere, de bani şi de răzbunare. Singurele lucruri care, după el, pot salva destinul unei vieţi care l-a suit atât de devreme în vârful piramidei, pentru ca apoi să îl arunce nemilos pe caldarâmul realităţilor mundane. Mă rog, nu chiar mundane-mundane, ci astea care rimează cu Dubai. A fost aruncat cu destulă grijă, nu chiar cât să-şi rupă gâtul sau coastele, ci doar cât să priceapă că „vremea lui” a trecut. Omul-instituţie-erou de epopee dâmboviţeană nu a înţeles, însă. Nu a vrut, nu a putut să înţeleagă. A inventat nişte monştri cu care chipurile s-a luptat, deşi ştia cât se poate de bine că nu sunt decât nişte mori fermecate la care se macină făina cea albă a corupţiei di granda, de unde îşi lua şi el sacii cuveniţi pentru efortul de a le păzi integritatea. Tain destul din care să trăiască una, două, trei vieţi. De, nimeni nu ştie câte îi sunt sorocite, aşa că trebuie să te asiguri! Nu s-a lăsat învins de potrivnica lovitură de copită a soartei. A luat pe persoană fizică câteva roţi, rotiţe şi alte părţi mişcătoare din mega-sistemul pe care-l pusese la punct din vârful SRI-ului şi a încropit de un vehicul propriu. Nu la fel de puternic, inexpugnabil, impozant şi înfiorător ca celălalt, dar suficient de arătos ca să atragă muşterii dornici în continuare de „protecţie” şi alte aranjamente pe sub pulpana justiţiei, respectiv de „îndrumare eficientă” pe culoarele negru-labirintice ale lumii noastre de afaceri. Pe Coldea nu morile de vânt l-au adus la DNA, ci propria prostie. Iluzia mai dăunătoare decât viziunile despre uriaşi inexistenţi ale lui Don Quixote. Aceea că el este mai presus de mecanismul pe care l-a creat. Că este în afara lui. Că rămâne intangibil pentru acest monstru căruia i-a fost părinte. Realitatea, însă, nu iartă pe nimeni. Mai rău, a început să se răzbune. Unul dintre „clienţii” săi a depus la DNA o plângere penală. Şantaj, extorsiune, ameninţări etc. Iar DNA-ul a primit undă verde să facă un dosar pentru ca să se poată întreba oficial şi în termeni juridici ceva mai riguroşi cam ce-i putred prin afacerile lui Coldea and Co. din care au continuat să se aşeze milioanele în conturile camarilei, mai ceva ca praful ridicat de copitele bătrânei Rosinanta şi aşternut apoi pe hainele zdrenţuite ale lui Sancho.
Reacţiile la cald ale „peluzei” noastre politice au fost ca un foc de artificii. Salve peste salve de salut luminos pentru victoria „finală” împotriva sistemului statului paralel. A omului care a avut aroganţa să declare răspicat: acest stat, pe care îl blamaţi voi, sunt Eu! Care şi-a pus scutierul să „teoretizeze” pe la tot felul de emisiuni tv nu doar eficienţa, îndreptăţirea, legitimitatea şi legalitatea sistemului pe care l-au creat ei, ci, mai mult, inevitabilitatea, implacabila lui stăpânire! Tot asemenea, primele reacţii au văzut în drumul lui Coldea pe scările DNA-ului începutul unei noi ere a democraţiei şi a „puterii poporului” în România. Întoarcerea statului la funcţiile sale legitim şi unidirecţional întreptate către soluţionarea problemelor ţării şi ale cetăţeanului. Tare mi-e teamă că graba de a declara victoria împotriva omului-sistem-stat-subteran să nu fie curând lovită de refluxul dezamăgirii. Două circumstanţe mă fac să fiu precaut. Prima, în ciuda declaraţiilor sforăitoare şi a orgoliului umflat ca broasca lui La Fontaine în faţa boului cu care pretindea să fie egală ca măsură, în România şi mai general, oriunde statul subteran se dezvoltă ca soluţie de guvernare, nimeni, dar absolut nimeni nu poate, nu este şi nu este îndreptăţit să spună, ori să creadă că statul este el. Întotdeauna statul este sistemul şi oricine s-ar afla la cârmă, o perioadă mai scurtă sau mai lungă, nu este stăpânul, ci servitorul său. De aceea, începutul căderii lui Coldea, cădere care s-ar putea prea bine să nu se consume până în consecinţele ei ultime, nu echivalează câtuşi de puţin cu demantelarea statului paralel şi subteran, ci mai degrabă cu schimbarea echipei de pe puntea de comandă. În al doilea rând, prin târg umblă vorba că, dacă ar fi fost după „justiţia” de la Bucureşti, afacerile lui Coldea nu ar fi fost investigate nici la Paştele Cailor. Gurile rele zic în şoaptă, pe la colţuri, că l-au lăsat din mână nişte americani, care au dat nas în nas cu probele care atestă că „favoritul lor de la SRI” a jucat la mai multe capete, unul dintre ele aflat tocmai la Paris. Desigur, zvonuri în care nu trebuie să creadă nimeni, până când cineva nu pune probele pe masă. Vorbe de clacă menite mai degrabă să dea o coloratură „spionoasă” unor întâmplări despre care nu putem şti, deocamdată, dacă au sau nu ceva de a face cu Coldea şi SRI-ul de la care i s-a tras.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro