Statul de drept, de stîng şi de „Sfântu aşteaptă”

Cornel Codiţă

Nu este uşor, unii zic că nu este nici bine, să încerci a zdruncina „credinţele” oamenilor. Fără ele n-ar putea să ducă până la capăt poverile fiecărei zile. Cei care au nevoie de ei, de sclavi a fost întotdeauna nevoie (!), cu atât mai mult. Sunt instrumente eficiente, bine calibrate, sigure, de supunere, de aliniere, de menţinere „în rând”, de ţinere în ţarc, sub ascultare, a „turmei”. Şi nici nu costă cine ştie ce, să se înţelenească în sistemul de orientare şi de reprezentări sociale ale cetăţeanului-muritor de rând. Cea mai mare parte din treabă o fac, pe daiboj, chiar „beneficiarii”, în propriul interes: confortul psihologic obţinut din reducerea în limite de toleranţă acceptabile a disonanţelor cognitive, fără de care o luăm repejor razna peste brazdele şi haturile realităţii şi, dacă nu ne oprim la timp, atunci garăm inevitabil la „spitalul de veseli”. Problema apare acolo şi atunci când trebuie să constaţi că există lucruri, într-un fel sau altul considerate ca folositoare, dar care în mod evident sunt în acelaşi timp grav dăunătoare, ruinătoare chiar, pentru om şi pentru starea lui în lume. Acesta este şi cazul unora dintre „credinţe” atunci când ele acoperă o uriaşă minciună, un împărat despuiat de straie, un gol. Şi, dacă nu le vedem la timp în adevărata lor lumină, ne trezim trăgând ponoasele pentru tot restul vieţii. Uneori chiar pentru mai multe vieţi. Ale noastre şi ale urmaşilor noştri. „Credinţa” la care mă refer astăzi este aceea, teribil de larg răspândită, că societatea aceasta în care trăim are, undeva în suprastructura sa, o construcţie instituţională coerentă, definită de Constituţie şi de Legi, numită „stat”, alcătuită pe tiparul unei democraţii moderne, menită să promoveze dezvoltarea socială, să apere libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi să rezolve, dacă nu toate atunci măcar cele mai importante, cele mai stringente probleme ale agendei publice. Pentru asta este constituit, pentru asta sunt plătiţi, nu tocmai puţin, cei care ocupă puzderia de funcţii publice din organigrama „statului”. Pentru asta ar trebui să fie evaluate, cercetate şi după caz trase la răspundere instituţiile şi cei care fac să se învârtă maşinăria statului. Simplu, nu? Ei bine, îmi pare rău să vă dau tocmai eu vestea asta, statul acesta NU EXISTĂ!
Adică, există el, dar nu în tiparul la care m-am referit şi nici ca să realizeze funcţiile sociale pentru care a fost constituit şi pentru care este hrănit din gros din „sângele poporului”, adică taxe, impozite şi alte mişculaţii prin care el bagă discreţionar mâna în buzunarul cetăţenilor pentru a scoate de acolo exact atât cât are chef. Ultima mărturie pentru adevărul acestei susţineri vine chiar din interiorul statului, de la una dintre cele mai importante instituţii ale stabilităţii şi coerenţei sale, Curtea Constituţională. Mai precis, de la o parte din membri săi care au ţinut să exprime, oficial, opinia lor separată faţă de decizia majorităţii Curţii, prin care este acceptată harababura legislativă din codurile penale, privitoare la abuzul în serviciu. Nu vă speriaţi, nu o să ne plimbăm prin labirintul subtilităţilor legislative şi constituţionale. Nu-i nimic complicat. Pur şi simplu, Curtea Constituţională a României a emis o hotărâre prin care a stabilit că infracţiunea de abuz în serviciu trebuie precizată în textul legislativ, prin referire clară, expresă, la mărimea prejudiciului şi prin specificarea elementelor după care poate şi trebuie evaluată legal gravitatea altor tipuri de pagube produse de fapta penală respectivă, iar acum, mai zilele trecute, a emis o altă hotărâre prin care a admis că se poate şi fără!!! Adică exact pe dos decât în prima hotărâre!!!! Nu trebuie să fie cineva doctor în drept constituţional ca să priceapă că „fapta” Curţii Constituţionale a României echivalează cu aruncarea în ruină şi derizoriu a acestei instituţii şi, odată cu ea, aruncarea în aer a oricăror speranţe de echilibru constituţional care s-ar mai putea sprijini pe deciziile sale. În context, cei trei membri ai Curţii Constituţionale, cei care au emis opinia separată, fac însă un necruţător rechizitoriu altei „instituţii fundamentale” şi anume Parlamentul. Cei trei constată că s-a ajuns la situaţia actuală şi la decizia închipuit solomonică a Curţii, prin care sunt admise şi afirmaţia şi contrariul ei, între altele, datorită modului aberant, neconstituţional, în care se face legiferarea la noi în Parlament, în dispreţul şi cu ignorarea prevederilor Constituţiei şi ale deciziilor Curţii Constituţionale. Va să zică, tregem linie şi adunăm: Curtea Constituţională, o movilă de moloz; Parlamentul, o „corabie a nebunilor” care funcţionează după bunul plac, doar pentru a legifera interesele unora şi altora, indiferent de costurile sociale şi instituţionale; Justiţia, legată la ochi cum o ştim, a primit în compensaţie mână liberă să interpreteze nu doar legile, ci şi Constituţia. Cât despre Guvern, el se exprimă ca o colorată adunătură de găşti de partid, ocupate şi pre-ocupate cu canalizarea resurselor care trec prin strunga statului, către fiefurile de interese locale şi centrale pe care le reprezintă şi le slujesc cu credinţă. Că, de….de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării, atârnă binele nostru!!! Adică, al lor!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro