Sportul şi voinţa politică

Toată lumea este conştientă de faptul că sportul din România este într-un regres continuu, chiar dacă nu toţi recunosc acest lucru. Cluburile sportive departamentale se confruntă cu tot mai multe probleme, în special cu cele de natură organizatorică. Nu există suficiente săli de sport pentru antrenamente, materialele şi echipamentele sportive sunt aceleaşi de câteva generaţii, însă, cu toate aceste neajunsuri, foarte importante, de altfel, noi vrem să facem performanţă în sport. Vrem să ţinem pasul cu ţări unde sportul este „literă de lege” pentru politicieni, cu ţări care ştiu cât de mult înseamnă importanţa mişcării pentru tânăra generaţie. Nu în ultimul rând, cu ţări în care nepăsarea, pe de o parte, şi corupţia şi mafia pe de altă parte nu s-au „înfipt” atât de mult în sistem, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani în România.
Sportivii români calificaţi la Jocurile Olimpice de la Rio sunt într-un număr redus faţă de ediţiile anterioare. Vrem să ajungem şi noi, amărâţii de români, la competiţiile importante de pe glob, însă, politicul nu face nimic în acest sens. În plus, nu doar că nu ajută fenomenul sportiv, ci îl încurcă de-a dreptul, făcând aproape imposibil orice acces la tot ce înseamnă calea spre performanţă, spre rezultate frumoase, spre medalii. În România nu există voinţă politică pentru sport, ca atare, nu există nici o infrastructură bine pusă la punct. Dacă cineva face referire la voinţă şi motivaţie pe „terenul de sport”, venite din „tribuna” politică, cu siguranţă se referă la considerente de ordin financiar şi la interese care gravitează în jurul conturilor bancare. Vrem rezultate rapide, faimă şi bani, iar din cauza acestor obiceiuri lacome, copiii noştri nu mai au niciun viitor în sport, indiferent de ramură. Nimeni nu spune că nu este şi o problemă de mentalitate, de educaţie familială, dar atâta timp cât nu le oferim condiţii minime pentru performanţă, nici nu avem cum să le inoculăm dragostea pentru sport sau să le deschidem măcar apetenţa pentru mişcare. Sunt atâtea elemente nocive, care astăzi îi ţin pe copii departe de sport şi, tocmai de aceea, trebuie aplicată o altfel de abordare faţă de cea în care sportul începea pe maidane, cu mingea „de 35”.
În România se vorbeşte foarte des despre obezitate, mai ales cea infantilă, despre faptul că numărul persoanelor supraponderale este într-o continuă creştere şi, cu toate acestea, ne lăsăm copiii, cu bună ştiinţă, să stea ore întregi în faţa laptopului sau cu ochii lipiţi de aplicaţiile din telefoanele mobile. Ba mai mult, foarte mulţi copii „ies” la joacă pe considerentul că se recreează, însă nu fac altceva decât să se aşeaze pe o bancă în parcul din faţa blocului şi să manevreze telefonul sau tableta până la asfinţitul soarelui. Cu o astfel de atitudine din partea lor, dar mai ales a părinţilor conştienţi de faptul că se întâmplă astfel de lucruri, nu putem schimba nici peste un deceniu faţa umbrită a sportului din România şi, cu atât mai puţin, să aşezăm în mod responsabil şi durabil, premisele viitorului în sport. Nu o dată am auzit expresia „nu şi-a lăsat copliul la antrenament, fiindcă a primit o notă mică la şcoală”, de parcă acea oră pe care a petrecut-o în sală sau pe terenul de sport a fost principala problemă. Educaţia are rolul ei în societate, însă, poate o atenţie şi mai mare trebuie acordată mişcării sportive. Iar salvarea sportului începe de la copilul de grădiniţă, care trebuie învăţat să meargă corect, apoi să alerge corect şi aşa mai departe, pentru a putea fi cernute mai târziu „produsele” cu reale calităţi.
Spun unii că nu este o problemă faptul că în România s-au „importat” tot mai mulţi jucători străini în ultimii ani, ci antrenorii români sunt slab pregătiţi. Greşit, aş spune, atâta timp cât antrenorii români au fost cei care până în urmă cu câţiva ani au adus rezultate bune şi foarte bune de la competiţiile internaţionale.
Sportul din România nu a ajuns în această situaţie critică din cauza antrenorilor români, nici a sportivilor care se văd nevoiţi să privească de pe margine „mercenarii” plătiţi cu mii de euro, ci din cauza „caracatiţei politice” care şi-a înfipt adânc tentaculele într-un sistem sortit, parcă, morţii.