Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la semenii aflaţi în suferinţă, la oamenii dragi, pentru care uneori chiar nu poţi să faci nimic, îmi dau seama cu adevărat că suntem ….nimic . În general nu conştientizăm că dintr-un pitic poţi să fii mare sau să ajungi sus, iar de sus poţi să cazi chiar foarte uşor s-ajungi…minuscul. Sunt atâtea exemple în jurul nostru! Insensibil mai trebuie să fie omul, vizitatorul, care ajunge într-un spital, într-un salon de muribunzi şi să nu ofere măcar compasiune celor care suferă. Bolnavii, unii dintre ei, cred că viaţa lor poate fi salvată şi că misiunea pe pământ nu se va sfârşi prea repede. Nu poţi să le iei speranţa, chiar dacă ştii că nu vor mai fi mult lângă tine. Ea moare ultima! Te uiţi la ei, îi vezi că nu mai pot nimic e şi încerci, atât cât poţi, să îi ajuţi. Îi întrebi dacă au nevoie de ceva. Apă, hârtie, mâncare, dacă au poftă de ceva – pentru cei care încă mai pot mânca. Aflaţi în ghearele morţii, râmâi surprins de ceea ce îţi cer: “Vă rog să mă ajutaţi cu un plic. Dacă n-ai trecut prin astfel de momente, până atunci, râmâi surprins. Surprins de mizeria pe care ţi-o oferă statul – drept recompensă pentru dările tale plătite la timp. E o ’’recompensă’’ pe care o primesc în general cei care nu ştiu să fure şi să facă nelegiuiri, o recompensă pentru oamenii cinstiţi. O răsplată pe care o primeşte cetăţeanul de rând din partea sistemului. Un sistem care funcţionează cu plicuri cu multe plicuri. Unii au învăţat lecţia din timp şi au mereu plicul la purtărtor. Sunt însă şi fraieri care, aşişderea muribundului, mai cred că lucrurile se pot schimba! Chiar dacă viaţa trece repede, mai avem mult de aştepat. Cu siguranţa toate, mai devreme sau mai târziu, se plătesc. Cel ce ştie ”să primească” astăzi plicul va fi nevoit ca ”mâine” să-l ofere. Din păcate mai avem de aşteptat, însă viaţa trece repede. Speranţa moare ultima! Mai trebuie să credem în ceva, în lucruri, în fiinţe, în divinitate şi de ce nu chiar şi în … plicuri.
Speranţa moare ultima!
