După celebra şi dureros de adevărata sintagmă “ne mor valorile”, o alta face deja istorie în societatea românească, bătută sistematic de soartă, de conducători, de astre şi de tot ceea mişcă în susul şi în josul plaiului nostru mioritic. “Ne pleacă tinerii!”, spunem în cor, de vreo două decenii de ani. Pleacă unde văd cu ochii lor speriaţi şi dezamăgiţi de ceea ce văd aici, acasă, unde, în mod firesc şi natural, ar trebui primească nu doar un job decent ci şi o viaţă asemenea. Auzeam în buletinele de ştiri că la mare modă în rândul angajatorilor sunt… persoanele vârstnice. Hipermarketurile, spre exemplu, angajează masiv persoane cu vârste de peste 50, chiar 55 de ani, ori pensionari. Și la noi, la Zalău, firmele care deschid magazine în noul centru commercial au trecut prin adevărate chinuri, încercând, abia-abia, să convingă oamenii să muncească. Marile firme au umplut județul de reclame, se angajează masiv, oriunde, pe orice funcție, ba chiar necalificarea e ceea ce se caută. Într-un cuvânt, dincolo de anunțuri împopoțonate, promisiuni mai mult sau mai puțin autentice, stă ascuns marele dezastru românesc. Nu trebuie înţeles că ar fi un lucru rău faptul că vedem la magazin o casieră ajunsă la vârsta amintirilor. Din contră.
Ceea ce sperie este, însă, faptul că pe lângă valorile care îşi dau obştescul sfârşit pentru că totul are, nu-i aşa, un sfârşit la un moment dat, tinerii aleg să fugă de-a dreptul, nu doar să plece după o îndelungată chibzuinţă, aşa cum se întâmpla cu ani în urmă. Nici măcar cei mai buni analişti nu pot oferi un răspuns complet şi real la această întrebare, de ce pleacă atât de mulţi? “Asta e piaţa, iar ea este reglată astfel, printre altele, şi de faptul că sunt mulţi care acceptă, încă, să lucreze pe bani puţini” spun economiştii. Prin urmare, dacă suntem, încă, destui, cei care muncim “pe doi lei” (vorba de duh a unei ministrese de tristă amintire) nici patronii nu se vor stresa să găsească, din pământ, din piatră seacă, soluţii noi.
Salariile de pe piaţa muncii, mai ales a celei cu cârca, munca grea, sunt deplorabile aici. Nu poţi, lucrând la casa unui supermarket, oricum ai aşeza în portofel banii primiţi în chip de salariu să ai un trai autonom lipsit de griji existenţiale. Nici cei care lucrează în alte domenii nu o duc mai bine, indiferent că trag la maşina de cusut de le iese pe nas, ori coc non-stop milioane de pâini. Ce facem în cazul în care productivitatea muncii creşte cu 50, 75 sau chiar 100 la sută, iar salariile rămân la fel? Statul, marele putregai și principalul asasin al speranțelor și viitorului acestor tineri, stă și nu face nimic. În afara bugetarilor, singurii alintați ai sistemului, cel puțin până acum, mediul privat este lăsat să se descurce așa cum poate, nicio facilitate consistentă, niciun sprijin substanțial, nimic. Vorbe în vânt. Iar efectul este cel pe care îl vedem.
Nici plecatul afară nu mai reprezintă soluția strălucită de altă dată. Viața e grea și în celelalte state europene, de alte țări nici nu mai vorbim pentru că e deja foarte greu să mai mergi la muncă în America sau Canada. Dar, oricum, nivelul rămâne cu totul altul, cel puțin în privința salarizării. Chiriile sunt mari, ce-I drept, în afară, traiul e ceva mai scump însă cel puţin în rândul prietenilor mei plecaţi încă de acum 10-15 ani, nu am auzit pe nimeni să se plângă, cu atât mai puţin că ar dori să revină acasă. Ne mor valorile şi ne pleacă şi tinerii valoroşi, cei care ar putea să ridice totul în această ţară prin puterea, voinţa şi motivaţia pe care vârsta le oferă necondiţionat.
Tinerii dar şi cei mai puţin tineri, pleacă. Cine este de vină? Fiecare pasează vina pe cei plecaţi sau alungați, ieri ori azi, de la putere, pe “moştenirile grele”, mereu este de vină altcineva. Între timp, noi angajăm bătrânii, îi dăm cu pudră şi îi facem să zâmbească pe la ghişee, casierii de ca şi când normalitatea, perspectiva, viitorul, aşa ar trebui să arate. Vârstnicii altor ţări iau continentele şi plajele la pas, îşi pun poze pe Facebook, sunt veseli, îmbrăcaţi tinereşte, mereu zâmbitori. Ai noştri au mereu în spatele zâmbetului, nevoi acute, dezamăgiri, nevoi şi o tristeţe care nu se şterge cu nimic.
Poate că aceasta ar trebui să reprezinte prioritatea unui govern care se autointitulează “nou” , a celor din Parlament, chiar şi a viitorului preşedinte care, în mod indirect și evident în condițiile pe care legea i le permite ar putea determina/ajuta instituţiile responsabile prin medieri inteligente şi oportune, intervenții inspirate și legitime, să înceapă să lucreze în acest sens, al unui “mâine” sigur. Însă, pentru asta şi pentru dispariţia celorlalte nenorociri care pustiesc pământul acesta, este nevoie de o clasă politică responsabilă, demnă, sinceră, şi care să se poată mişca, cât de cât la unison. Lucru care la noi nu va fi posibil se pare, niciodată.
