Semne de normalitate

Daniel Săuca

Revin la întrebări și răspunsuri mai vechi, apărute în reviste de cultură. Le reiau aici pentru cititorii ziarului „Magazin Sălăjean”, cu mulțumirea că există și semne de normalitate.
Ce şanse au tinerii să se afirme în cultură? Au şanse bune. Probabil mai bune decât înainte. Văd că revistele din ţară promovează, agresiv aş putea spune, tineri de valoare. În universităţi se manifestă tot mai mulţi şi mai buni universitari tineri. Sunt tot mai mulţi tineri poeţi valoroşi, prozatori, traducători, actori. Văd că e o atmosferă propice tinerilor. A celor să zicem de până în 35-40 de ani. Ceea ce nu e puţin lucru în atmosfera generală nu de puţine ori senilizată a culturii şi educaţiei.

I.G.: „Nicolae Iorga spunea că «Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată semințele vremii nouă; nu le risipiți». Ce credeţi?” Nu cred în această ciclicitate. Sunt epoci şi epoci, trădări (ale intelectualilor) şi trădări, performanţe şi performanţe, oameni şi oameni, generaţii şi generaţii. A deschide această discuţie înseamnă şi a deschide o mai veche cutie a Pandorei, care se rezumă la retorica întrebare: „Nu-i aşa că a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu?” Prefer să iau ce a fost (cât de cât) bun într-o perioadă sau alta şi să mă raportez critic la ceea ce consider că nu a fost. „Seminţele” lui Iorga invocate de Dvs, de multe ori, au rodit buruieni şi spini. Ce s-a întâmplat după fabuloasa „epocă de cultură” a generaţiei aşa-zis interbelice? Dictatura carlistă, asasinarea celui ce ne îndemna să nu risipim seminţele „vremii nouă”, dictatura antonesciană, comunism-stalinismul ş.a. Pe de altă parte, am observat şi eu că în ultimii ani, mai apăsat ori mai timid, se încearcă o „sacralizare” a câtorva oameni de cultură/fenomene culturale româneşti, o încercare de autonomizare a culturii/literaturii noastre în raport cu istoria, cu vremurile…Demersul, tentant, este totuşi jenant, într-o societate/civilizaţie tânără, ce nu şi-a descoperit şi nici pansat tenebrele şi păcatele, o societate în care, totuşi, încă nu s-a discutat public, serios, despre implicarea elitelor culturale în construcţia socialismului & comunismului. Aşa că, eu aş fi mai reţinut: până ce să intre în rândul „nemuritorilor” (academicieni sau nu), oamenii de cultură cu pricina ar merita să se (re) întrebe cât bine au făcut cu gesturile ori cu absenţa lor. Nu în ultimul rând, tinerii – prin edificiul lor extraordinar – sunt rebeli şi iau ce vor, cam de unde vor. Instituţia modelului, de pildă, nu de ieri, de azi, funcţionează în rândul lor după reguli numai de ei ştiute. Sunt curios dacă astăzi în această instituţie a modelului există şi raportări la cultură/oameni de cultură. Şi, ca să nu fiu doar „negru”, un exemplu extraordinar: în poezie vin „generaţii” foarte bune, semn că poezia valoroasă a ultimelor decenii, ante şi posdecembriste) a rodit şi rodeşte. Numai că poezia s-ar putea să fie o excepţie. (O posibilă pistă: cantitativ, desigur, există comunicare între perioade. Şcoala românească produce mai mulţi sau tot atâţia olimpici, matematicieni, informaticieni etc. Dar şi calitativ?)

Zalăul a ajuns un orăşel de vreo 50.000 de locuitori, ce rezistă vremurilor mai ales datorită implicării economice a unor multinaţionale şi înţelepciunii, moderaţiei autorităţilor judeţene şi municipale. Viaţa culturală pare agitată, extrem de plină de evenimente, mai mult sau mai puţin reuşite. Sunt multe instituţii de cultură, probabil, dar nu avem încă din cele care contează în statisticile de consum cultural: teatru, filarmonică, operă, cinematograf. Chiar aşa: nu avem, în judeţ, un cinematograf! (Şi nu ştiu dacă merită să avem!) Şi nici nu ştiu cum se fac statisticile în Sălaj din perspectiva asta. Toate instituţiile, operatorii încearcă să-şi schimbe în bine activitatea, lucru de apreciat, în opinia mea. Oricum, şi în acest domeniu mai avem mult de lucru. Cât şi cum vom reuşi, rămâne de văzut.