Școala și pâinea în ou

Era acum 38 de ani. Mama m-a trezit, tata a băgat un fier în vana plină pe jumătate. A durat ceva până s-a încălzit apa. Mama m-a spălat bine și după o soponeală cu șampon de urzică și o curățare dentară cu miraculoasa „Super Cristal”, am îmbrăcat cu o mândrie aparte uniforma școlară. Abia împlinisem șase ani și eram extrem de mândru că merg la școală. Am mers pe jos, iar drumul din Brădet până la Școala „Simion Bărnuțiu” din centru a fost cel mai frumos din viața mea. Autobuzul cu rezervoare de gaz, vechi și obosit, era mult prea plin să ne mai poată lua. Tata a hotărât că trebuie să mergem pe jos. În buzunar aveam batistă nouă, unghiile mi-au fost tăiate, frizerul m-a tuns regulamentar, în spate purtam ghiozdan maro, din mușama, aveam penar din lemn, creioane colorate ascuțite, un stilou verde, chinezesc (cumpărat cu ceva pile), o cămașă călcată perfect de mama și o radieră mare cât toate zilele, gata să șteargă orice și pe oricine. Îmi amintesc perfect că înainte de a ieși din casă, tata m-a obligat să mănânc o felie de pâine unsă cu dulceață și să beau lapte cu cacao (laptele era de la Mândraia, văcuța bunicilor mei din Plesca). Tremuram tot. Doar doi vecini aveau mașini, toți ceilalți eram pe jos sau cu autobuzul. De mână cu tata și mama am intrat pe poarta școlii. Mi-o amintesc perfect pe tovarășa învățătoare (așa se spunea atunci). Mi se părea cea mai frumoasă și deșteaptă femeie din lume. Aici, firul amintirilor mele se rupe. Îmi mai amintesc doar că era multă lume, că tovarășa purta un fel de uniformă de culoare albastru închis, că avea flori, că am murit de emoție până când i-am oferit și eu o floare și că în cele din urmă am ajuns într-o sală de clasă din vechiul corp al școlii. Mirosea a motorină, o tablă părea de sticlă, dar cealaltă era din lemn și părea veche tare. Băncile erau scrise, scrijelite, poate că pe ele au mai învățat generații și generații de copii. Erau bănci grosolane, din fier și lemn, aveau loc pentru creioane, radieră și călimară. Toate erau scobite, mânjite, scrise. Nu conta, eram la școală, iar pe bancă mă aștepta Abecedarul. Pentru toți, cartea asta era la fel. Lângă carte am mai găsit un creion și o floare. Doamna ne-a strigat și ne-a rugat să răspundem. Eram pierdut de la atâtea emoții. N-am răspuns, dar a venit la mine, mi-a pus mâna pe frunte, a zâmbit și s-a întors la catedră. Tata m-a așteptat la ieșire, m-a luat de mână și am mers împreună acasă, pe jos. Am luat-o pe „Republicii”. Îmi plăcea mult înghețata de la Hotel Carpați. O serveau în globuri metalice, iar în cofetărie (cred că era cofetărie) era un miros fascinant pentru mine, un miros care mi-a rămas întipărit și care mă trimite cu gândul la cacao, la Pepsi și la prăjiturile cu multă ciocolată. Ce vis de copil… Bucuria mea a fost și mai mare când am primit încălțări noi. Nu a trecut mult și a venit iarna. De cele mai multe ori mergeam pe jos la școală, cu ceilalți copii din bloc, prin zăpadă, frig și ploaie, iar în clasă era frig. De fiecare dată m-a salvat pâinea în ou pusă atent de mama în buzunarul pentru pachețel din ghiozdanul cel maro. A fost frumos și a trecut. Csaby, bunul meu coleg și prieten, avea rudenii în Germania. Primea, nu știu cum, creioane și carioci la care noi, colegii lui, doar visam. Nu ne venea să credem că în alte țări din lume, copiii au astfel de obiecte, haine sau încălțări. Școala în ziua de azi? Am să spun doar atât. Cei care merg în zilele noastre la școală nu mai au nicio scuză pentru a nu învăța. În cele mai multe școli sunt condiții bune și extrem de bune. Mult succes în noul an școlar!