Școala, între rugăciune și educația-lipsă

Probabil mulți dintre voi ați auzit despre povestea (situație deloc singulară, de altfel, în rândul puberilor și adolescenților) prin care doi băieți de clasa a VIII-a au fost surprinși de profesori în timp ce făceau nefăcute sexuale prin toaletele unei școli din România. Nu vreau să dezbat acest caz, îmi este jenă să o fac și nu de așa-zis „rușinea” acestor doi tineri, ci de jena unor dascăli care s-au răhățit pe ei rezolvând o problemă de o asemenea complexitate cu blițul aparatului de fotografiat, alegând cele mai ineficiente și distructive variante de a manageria o astfel de situație. 

Toți cei responsabili de grija elevilor și educația lor au înțeles că acest caz, de o “grozăvie nemaiîntâlnită”, trebuie imediat pozat, împrăștiat ulterior de alți proști pe Facebook, dat în toată presa națională și internațională și cu asta-basta, „lasă că le arătăm noi lor”. Să vină Poliția, să vină SRI-ul, Inspectoratu’ și doamna inspector șef să constate, dom’le, crima! Uite așa rezolvăm noi o astfel de situație. Ei și conducerea unității școlare așa au înțeles că o astfel de problemă (anormală doar pentru faptul că se întâmpla într-o școală și, poate, pentru faptul că cei doi implicați aveau totuși o vârstă destul de fragedă). Acești profesori, plătiți să educe, să învețe copiii și despre alte lucruri care – iată – se produc, formatori de destine care ar trebui să trateze cu finețe, extrem de atent și profesionist o astfel de situație, au făcut exact inversul. Au adâncit răul, au rănit și în final nu au rezolvat sub nicio formă problema.

I-au traumatizat pe acești doi elevi și i-au făcut de rușine în toată comunitatea, dar și pe plan național, considerând că rezolvarea unui astfel de caz este aceasta, și nu una profesionistă, făcută ceva mai departe de ochii lumii, de răutatea celorlalți colegi, neapărat având la dispoziție un psiholog și prin protejarea celor implicați și a familiilor lor. Nu neg necesitatea unei analize la nivel de Inspectorat ori Poliție, pentru a se elimina orice suspiciune a unei eventuale constrângeri, etc. dar lucrurile nu se fac așa, oameni buni! Sunt situații atât de sensibile, de delicate, încât nici cu gândul nu gândiți ce drame puteți produce. Din câte am înțeles, acești doi băieți sunt profund traumatizați. Unul face vizite la psiholog și plânge încontinuu, iar celălalt refuză să mai iasă din casă. Înaintea lor, dacă ei pot avea vreo vină, oare cine sunt adevărații vinovați? 

Problema pornește de foarte jos, de acolo de unde obligăm copiii de grădiniță să rostească, cu ochii spre tavan, rugăciuni peste rugăciuni, dar îi trimitem acasă, în calitate de educator, cu chiloțeii plini de murdărie pentru că nu știm, nu vrem sau nu putem să le explicăm cum e cu hârtia igienică și cu spălatul pe mâini după folosirea toaletei la grădiniță. Nu știm să le spunem că pupatul pe gură e nefiresc vârstei lor. Că bălăcitul mânuțelor în apa de la wc e un lucru dăunător. Și multe, nenumărate altele…

În rândul celor mai mari, orice discuție pe teme de sexualitate este inexistentă în școli, în altă parte decât pe la colțuri sau prin toalete, între ei, acolo, în legea lor, a celor care trec pragul pubertății – unul dintre cele mai mari și mai hotărâtoare pentru viitorul adult. Nu, la noi nu există nimic din ceea ce i-ar putea ajuta în mod real. Dăm cu „Tatăl nostru” și cu busuioc și trece, ne ferește Ăl de sus. Profesorii nu știu, nu pot sau nu vor să discute niciodată cu ei, de la vârste fragede (pentru că, vedem bine, vârstele la care sexualitatea se trezește în ei sunt tot mai fragede…) ce se întâmplă cu corpul lor, ce înseamnă un sărut, un act sexual, ce este reproducerea, ce implicații există, ce riscuri și mai ales cum si când aceste lucruri, absolut normale de altfel la un moment dat, trebuie să debuteze. Acești copii au miliarde de întrebări și tot atâtea curiozități. Toate rămân la mica lor capacitate de a și le putea explica, și -iată- de a le testa, în lipsa unui sprijin profesionist pe această temă, evitată în absolut toate școlile din țară, evident, inclusiv din Sălaj. Nu există la nivelul Inspectoratelor școlare un program, o tematică, acțiuni sau chiar dispoziții pentru dascăli pe aceste teme.

Oare, ei, elevii, sunt anormali că le fac sau noi suntem anormali pentru faptul că nu le oferim o educație corespunzătoare, ajutor, sprijin, înțelegere pentru tot ce se întâmplă în viața lor? Iar această poveste, consimțită până la urmă, cu cei doi băieți, este cel mai puțin grav scenariu din câte se întâmplă, atat de des, la noi. Ce ziceți de hărțuiri, de violuri, de atacurile nenorociților care pândesc pe internet și prind în plasa lor copii nevinovați? Ce ziceți de dramele știute doar de ei, cei foarte tineri, de finalurile dramatice existente în zeci de cazuri, atunci când din lipsa comunicării copiii fac gesturi prin care pleacă pe lumea cealaltă, lăsându-și părinții niște morți vii, nenorociți pe viață? Despre acestea aș vorbi mai mult, în loc să fac tam-tam cu aventura celor doi tineri, adusă în atenția unui public avid de știri de rahat, în cel mai ordinar mod posibil. Eu nu am citit niciodată, în niciun ziar din Europa și nu am văzut la vreun buletin de știri pe undeva o asemenea știre. Credeți că suntem singura țară din lume unde se petrec astfel de lucruri? Firește că nu. Diferența dintre noi și ceilalți este exact ceea ce ei au de zeci de ani și noi nu vom avea prea curând. Educație sexuală, igienă sanitară, educație medicală, și, în ordine după toate acestea, înțelegere a evoluției societății, a felului în care copiii și tinerii percep astăzi unele lucruri care nouă, la vârsta lor, ne erau total străine, lipsă de tact, de inspirație, de răbdare, de cunoștințe, dar mai ales agonia Educației, în ansamblul ei. Alții rezolvă astfel de situații cu o delicatețe de neurochirurg. Noi dăm cu ciomagul după ei și îi pozăm la locul faptei, ca pe ultimii infractori. 

Toate aceste lucruri, stimați așa-zis profesori (și ca voi, cei de acolo, sunt mulți, prea mulți la noi) nu se rezolvă cu aparatul de fotografiat, arătatul cu degetul și nici cu scandaluri în școală ori în presă. Mitocănia și lipsa de tact distrug destine. Sunteți nimic altceva decât pericol de moarte prin felul în care acționați!

Copiii noștri cresc strâmb, urcă câte patru trepte deodată, neînțeleși, neajutați, fiind într-o totală nebuloasă în privința chestiunilor care țin de sex și sexualitate, dar și în multe alte privințe la fel de importante, rămân și cu traume pe viață pentru că Școala noastră este incapabilă să aducă la orele de curs și câteva minute pe săptămână în care astfel de probleme care țin de sexualitate, de relațiile sexuale, nu mai adaug pe cele de ordin sentimental – motiv de agățat în podul casei pentru tot mai mulți tineri! Toate acestea sunt lucruri normale și firești pentru orice adolescent, ne place sau nu, ne convine sau nu. Sunt gânduri, idei, trăiri tot mai delicate și cu implicații mai mari, ele au nevoie să fie lămurite, rezolvate, sprijinite, iar acești copii care țin în ei o grămadă de dorințe – unele nefirești, altele firești – și un munte de curiozități și întrebări, trebuie să poată beneficia de un minimum de educație, de ajutor, dar mai ales de înțelegere și delicatețea actului didactic.

Educația nu se face așa, domnilor. Iar în loc să urlați la ei și să vă grăbiți să-i faceți dezaxați sau obsedați, ar trebui să vă pozați pe voi și să vă priviți cât sunteți de ineficienți și incapabili. Desigur, nu generalizez și nu spun ca vina aparține profesorului în mod exclusiv. E un lanț ruginit, cu verigi care duc până acolo sus, la incapabilii-șefi. 

Viitor de aur, țara noastră are… Cu viitori adulți care au crescut și s-au format călcând din frustrare în neputință și aruncându-se, în lipsa celui mai elementar sprijin din partea celor mari astăzi, în cele mai mari greșeli din care vor ieși mai târziu de zeci de ori mai umiliți, mai neputincioși și mai instabili emoțional decât sunt acum când iată, nu-i ajută nimeni.