“Învățământul ar trebui astfel conceput, încât ceea ce oferă să fie perceput ca un dar neprețuit, nu ca o datorie apăsătoare”, spunea Albert Einstein.
Nu mai e un secret și nici nu se mai produce vreo consternare atunci când sub privire îți aterizează o scriere a unui copil sau adolescent, parte din majoritatea certată cu învățătura, cunoașterea, școala în general. Vedem pe Facebook postări ce conțin cuvinte ce cu greu pot fi pronunțate, „englezificate” absurd, tot soiul de orori pentru care inventivitatea și rapiditatea în propagare nu au limite. O mutilare generală a limbii române și dar și mostre de semianalfabetism (geșeala de ortografie sau de exprimare reprezintă deja un stadiu incipient, depășit de mult) sau adolescentul nu înțelege nimic din el, oferind în cele din urmă un răspuns sau o părere total pe lângă subiect.
E o consecință firească, având în vedere faptul că învățământul românesc este păstorit pe rând de tot soiul de personaje (amintim de domnul Genunche și acum de d-na Abramburica și alții) iar în toate structurile județene de învățământ partidul e puterea și puterea e partidul, în rest, vorba aceea, “dă-o dreq de școală!”, singura speranță rămâne în dascăl și părinți. Părintele face și el cât poate și, indiferent cât s-ar strofoca, nu poate suplini sub nicio formă ceea ce școala, colectivitatea, actul educațional profesionist pot și trebuie să facă pentru copil. Și invers. Ce ne facem însă când nici dascălii nu mai știu sau nu mai pot sau pur și simplu să schimbe ceva în felul în care își desfășoară orele de curs, adică reguli, regulamente și metode vechi, multe dintre ele chiar aberante ?
Ce ne facem atunci când, de exemplu, bucuria lecturii, necesitatea de a determina un copil să iubească cititul prin dorința, plăcerea proprie – de exemplu – se transformă într-o pedeapsă? Cum să pedepsești un copil punându-i o carte în mână? Alo, domnilor, ați căzut și v-ați lovit cu capul de bordură? Părinții care nu se confruntă cu astfel de pedepse primite de copil la școală, se pot declara norocoși, pentru că, un obicei care a căpătat amploare în școlile gimnaziale de la noi este acela de a pedepsi elevul prin sarcina de a citi si ulterior memora un text sau o poezie. Lucru care mie mi se pare nu doar aberant, ci o cale sigură și extrem de scurtă către abandonul pe viață al lecturii, cititului, indiferent de ce ce gen de carte sau literatură vorbim. Nu-mi pot explica, indiferent cât m-aș suci pe toate părțile, cum naiba, dascăl fiind, să pedepsești un copil punându-l să citească sau să memoreze dintr-o carte, orice.
Pe lângă faptul că nu va fi vorba niciodată despre o memorare sănătoasă, plăcută și mai ales durabilă, copilul va pierde definitiv dragostea lui pentru lectură, de învățat nici nu mai încape vorba. Să mai discutăm, în aceste condiții, despre alte și alte lucruri care ne pot forma copilul drept, sănătos, dornic de a face ceva?
V-aș povesti despre teroarea pe care unii copii o suportă zi de zi doar pentru că sunt mai simplu îmbrăcați, mai grăsuți, mai timizi, au alte opțiuni în materie de petrecerea timpului din pauze, poate au o deficiență de vorbire, de deplasare sau orice alt lucru care poate stârni într-o clipă, odată cu râsul celorlalți, o dramă imensă pentru acel copil? Să vă mai spun că în Germania, de exemplu, copiii din gimnaziu nu au voie să vină de acasă (sau să cumpere în timpul orelor de curs) dulciuri (în special), preparate ambalate cum ar fi croissante, cornuri, prăjituri kinder etc – pentru că acestea sunt pe loc confiscate de învățător și trimise cu bilet lipit pe ele, acasă, la părinți? Oare nemții ăștia sunt ei tâmpiți de felul lor, de procedează în acest fel? Dacă un copil este văzut de educatoare că scoate din geantă o ciocolată, aceasta îi este luată, dascălul merge la catedră și se adresează clasei: – Ce are Gertrude în ghiozdan?
– O ciocolată, răspund copiii. – Ce îi spunem noi lui Gertrude? “Booo!!”, spun copiii în cor, și arată cu degetul mare în jos. Un fel de “Nu este frumos!” Nu, eleva nu este făcută de râs, însă i se reamintește un regulament pe care ea, prin părinții ei, trebuia să-l cunoască, anume că la școală nu sunt premise produse cumpărate din magazine, ci doar preparate acasă. Dacă acest lucru se întâmplă și a doua oară, Gertrude este trimisă pe loc acasă, împreună cu bilețelul către părinți și ciocolata aferentă, și nu mai participă în ziua respectivă la ore.
Asta pentru ca fiecare copil nu doar să mănânce sănătos, de acasă în timp ce e la școală, ci și pentru ca, cei care nu-și pot permite să cumpere dulciuri scumpe sau alte porcării, așa cum la noi se întâmplă zilnic, să nu sufere privind un copil care mușcă dintr-o ciocolată, fără ca el să își poată permite să cumpere una, la școală fiind, ]n colectivitate. Însă principalul motiv este o alimentație sănătoasă, corectă, benefică celor mici, reducerea riscului de diabet infantil, de obezitate sau alte afectiuni.
Acesta este doar un exemplu. La noi, diferența face legea. De la haine, până la dulciuri, mașina cu care copilul e adus la școală ori telefonul mobil pe care îl ține în mână. Discriminarea și bullyng-ul (agresarea verbală sau fizică a copiilor, în diferite moduri, de către colegi sau chiar dascăli), sunt în plină dezvoltare. Iar pentru asta nu mai este responsabil ministrul nostru cel vai de capul lui, semianalfabet, semidoct și pe dinafară indiferent despre ce vorbim în Învățământul ăsta stalinist de la noi, ci sunt responsabili în primul rând cei din județ, municipiu, școală. De la Inspectorul Șef, pe care nu l-ar jupui nimeni de viu dacă ar impune niște reguli minime, menite să stopeze orice fenomen toxic, diferențial sau distructiv din școală, până la dascălul care trebuie să priceapă faptul că un copil are nevoi distincte, trebuie protejat, ajutat, înțeles, altfel poate decât spune un regulament depășit de timpuri, rigid, prost făcut și de multe ori paralel cu realitatea.
Să priceapă faptul că un elev nu trebuie niciodată pedepsit fiind pus să învețe ceva. Orice. Învățătura, școala în ansamblu, atunci când capătă forma unei pedepse, nu mai poate da randament sub nicio formă. Pentru că în acest fel, din atât de rău cum suntem acum, vom fi peste niște ani și mai rău. Mai depresivi, mai tâmpiți, aproape incapabili să visăm măcar la un viitor, darămite să îndrăznim să-l mai și clădim.
