Scârbavnic

Una dintre întrebările cu care pedelistul „pur sânge” se confruntă astăzi este: cum va arăta lumea după Băsescu? Ei bine, lumea după Băsescu nu este deloc diferită de cea de după Iliescu. Şi anume viaţa va merge mai departe în aceleaşi nuanţe cafenii, cu aceleaşi orizonturi înceţoşate şi, din păcate, cu aceeaşi oameni putrezi la conducerea unei ţări la fel de putrede, aflate de această dată în pragul falimentului. Am mai putea adăuga aici că, din fericire sau din păcate (depinde de ce parte a „trandafalusului” băsescian te situezi), lumea după Băsescu se va numi, în curând, „lumea lui Băsescu”. Şi asta pentru faptul că sunt toate şansele să rămână unicul locuitor al acestei ţări. Aburelile de genul „Adio!” din partea preşedintelui sunt deja „fumigene”. Băsescu fuge de anonimat ca dracu de tămâie.

Ce e de înţeles însă din gestul aproape lacrimogen al lui Băsescu – prin care, fără pic de remuşcare, îşi aruncă plodul (a se citi PDL) în cea mai întunecată cameră a orfelinatului – este că omul se pricepe de minune la a se reproduce fără vreo finalitate politică, dar mai ales la a provoca tot felul de situaţii penibile, pe care presa le-a numit de-a lungul timpului „reacţii băsesciene”. Dincolo de constituţionalitatea unor astfel de manifestări, aceste frustări ce dau pe dinafară, dezbrăcate şi violate fără pic de bun simţ în spaţiul public, nu fac altceva decât să ne îngrijoreze cu privire la sănătatea mentală a unui unui preşedinte, şi aşa, destul de labil emoţional.
Sincer, nu am puterea să-l subestimez pe Băsescu. Nu i-aş minimaliza nici voinţa lui, aproape carnală, de putere. Cu siguranţă, Băsescu va face tot ce-i va sta în putinţă să adune în juru-i o echipă câştigătoare. Pentru asta este gata să scoată din joben lozul câştigător. La un moment-dat o va face, însă nu ştiu cât de credibil va mai fi în acel „moment-dat”. La fel a făcut încercând să acrediteze ideea că numai el şi ai lui repezintă dreapta românească adevărată, că numai pedeliştii ar fi „europenişti”, şi că doar ei se gândesc la Shengen. Lumea a uitat că marea problemă de orientare a politicii româneşti a fost tranşată când am intrat în NATO şi în UE. Acum nu a mai rămas decât să europenizăm şi politica internă, scăpând-o de autoritarisme, de bunul plac şi de corupţia care au ajuns să o caracterizeze. Ca să nu mai amintim aici de lipsa de transparenţă şi de iresponsabilitate în faţa legii. Şi toate acestea, sub sceptrul încovoiat de vreme a lui Băsescu.
Clasa politică românescă, mai mult decât oricând, este astăzi o haită imensă de oportunişti, afacerişti veroşi, hiene flămânde şi rechini excitaţi la maximum de gustul de sânge proaspăt. Desigur, nu toată clasa politică, să fim bine înţeleşi. Am mai întâlnit şi excepţii, însă ele sunt atât de insignifiante în raport cu marea de şacali ce apasă pe grumazul ţării, încât aproape că ele nu mai contează. Dezarmant este însă că orizontul are aceleaşi aceleaşi nuanţe cu prezentul şi trecutul: cafeniu înceţoşat… Şi-atunci, cui naiba îi mai pasă de lacrima lui Băsescu?