Scapă cine poate

Una dintre legile lui Murphy spune ceva de genul ”Nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine, că poate nu mai trebuie făcut”. Dar legile lui Murphy nu se aplică în vremuri de pandemie. Aici orice întârziere costă al naibii de scump și produce daune pe care le poți repara doar cu eforturi foarte mari. Sau nu le mai poți repara de loc. În urbea noastră cea liniștită și anonimă, incidența covidului crește constant de vreo lună. Virusul își întinde coroana de țepi și se face stăpân peste secții de spital, centre de îngrijire, instituții. Principiul dominoului e la el acasă, fiecare bolnav îi scoate din joc pe cei din jur. Iar autoritățile stau… și stau… și stau… și așteaptă să crească incidența. Peste 4, peste 5, peste 8. De parcă ținta e să deschidem jurnalele de știri, să audă toată țara de noi! Am devenit faimoși și fioroși în același timp. Toți fug din calea noastră, toate ușile ni se închid în nas! Vin zălăuanii! Iar acum suntem în carantină. Ne-am culcat ”liberi” și ne-am trezit carantinați, că decizia a venit cândva peste noapte. Câtă lume știe exact ce se poate face și ce nu în perioada asta? Și de fapt care e minunea pe care mizăm cînd sperăm ca incidența va scădea în cele 14 zile ce vor urma? Nu prea văd mari diferențe, doar disconfortul de a completa și eventual prezenta declarația. Asta dacă ți-o va cere cineva. Nu acuz pe nimeni de rea credință. Nu cred ca prefectul a fost fericit când s-a văzut dând declarații la toate televiziunile posibile. Dar dacă ai ajuns acolo, cred că trebuie să ai curajul să îți asumi răspunderea pentru decizii grele. Sigur există specialiști în diferite domenii cu care să poți face o echipă care să te consilieze. I-o fi căutat cineva? I-o fi ascultat? Sigur există verigi slabe, a căror proastă funcționare a accelerat dezastrul. A luat cineva vreo măsură să le înlocuiască? Să le întărească? După cum stau lucrurile, aș zice că nu! Mă întreb de ce o fi venit domnul ministru al sănătății pe la noi? Să ne consoleze? Să ne aducă niște batiste și oarece paracetamol? Iar noi să îi dăm la schimb niște pălincă! Am vrut să scriu în încheiere ”scapă cine poate”. Dar aici regula e alta. E mai degrabă ”toți pentru unul și unul pentru toți”. Deci, dragi concitadini, suntem cu toții în aceeași oală. Nu știm cine va fi următorul care va cădea, cine va ajunge la spital, cine va avea loc să rămână acolo. Câți medici și câte asistente vor mai fi pe picioare, apți să ne îngrijească. Suntem pe cont propriu și cred că ne putem baza doar unii pe alții! Nu de la autorități va veni salvarea, ci tot de la noi. Haideți să ne susținem, măcar din priviri, peste măști! Ați văzut că se poate zâmbi și cu ochii?

Ana Berar