În fiecare săptămână sunt fericitul beneficiar a 20 de ouă de casă, venite dintr-o gospodărie aflată într-un sătuc sălăjean, acolo unde o femeie în vârstă, bună, harnică, deosebit de curată, trăiește alături de găinușele ei, un cățel și câteva fire de roșii, ardei și ceapă. Femeia, care este văduvă de mulți ani, mi le trimite cu drag, iar eu îi trimit niște amărâți de bani cu care nu și-ar putea cumpăra mai mult de un flacon de suc și trei pâini. Ea e fericită și pentru atât, eu sunt și mai bucuros că am pe masă cele mai gustoase și proaspete ouă. Punguța cu ouă mi-o aduce cineva care are mereu drum în Zalău, însă mereu femeia îmi trimite câte ceva în plus, un ou sau o legătură de verdeață, doar ca să mă bucur și să nu cumva să mă răzgândesc și să nu mai cumpăr ouă de la ea în săptămâna următoare.
Sigur că n-am să cumpăr de la altcineva, pentru că ouăle de la supermarket, made in Polonia, miros urât, sunt decolorate și au gust de medicament, iar cele de la alte magazine, chiar dacă sunt românești, nu prea au gust. Evident că de la ea voi cumpăra atât cât va fi sănătoasă și va putea să-mi trimită, și i-aș încuraja pe toți cei care au posibilitatea să consume ouă de țară să facă acest lucru cu toată încrederea! Bătrânica mea e văduvă, trăiește singură, vorbește, muncește, speră și visează la zile mai bune, tot de una singură. Am aflat că cei trei copii îi sunt duși care-încotro, o mai sună, îi mai trimit câte o vedere, mai vin pe la ea atunci când timpul le permite însă, în cea mai mare parte a timpului, singurătatea este cuvântul definitoriu pentru ceea ce se întâmplă în micul ei univers.
Femeia cu găinușele de aur este un exemplu din miile de suflete care trăiesc în lumi paralele cu ceea ce trăim noi, pe la orașe. Satul sălăjean este un loc al contrastelor, de cele mai multe ori nedrepte. Pe cât sunt de frumoase locurile din satele noastre, pe cât de mult sfințesc, oamenii de acolo, locurile în care trăiesc, pe atât de cruntă este sărăcia care a acoperit în ultimii ani, ca un văl sumbru, satele noastre veșnice. “Legate” de comune de multe ori doar prin statistici, cu proiecte sărăcăcioase făcute cu resturi de bani care mai rămân de pe la investițiile comunale, multe din satele Sălajului strigă, în toată tăcerea lor, după ajutor. Pustiu și praf. Mai poți vedea câte un bătrân la o poartă așteptând poștașul, un vecin sau doar venirea nopții.
Nimic nu mai este în măsură să țină tinerii acolo pentru că perspectivele aproape inexistente nu au cum să le țeasă celor tineri, cămașă pentru viitor. Atrași de mirajul orașelor sau al străinătății, locuri care nici acelea nu mai oferă ceea ce ofereau în trecut, tinerii își lasă bătrânii în poartă, în ghearele celui mai de temut dușman, după boală: singurătatea. Deși sunt harnici, muncesc atât cât îi țin mâinile și picioarele, au, de cele mai multe ori, cam din toate cele trebuincioase, bătrânii satelor sălăjene sunt nedrept de săraci, mai ales dacă, printr-un exercițiu de imaginație aberant, ajungem să-i comparăm cu oameni de vârsta lor din satele aparținând altor țări europene.
Pensionari care la 80 de ani colindă lumea prin excursii și croaziere, seniori eleganți, îmbrăcați frumos, parfumați, care au asupra lor mereu un telefon de ultimă generație, acces la internet și beneficiază de tot ce e mai bun din punct de vedere al protecției sociale. Cum să așezi o bătrână din Ratin lângă o femeie de vârsta ei, dintr-un sat din Bavaria, Germania? Par două ființe care locuiesc pe planete diferite. Cum să compari programele de sănătate, incluzând controale medicale periodice, tratamente, acces la terapii, la bilete de tratament, nu mai vorbim de excursii liber alese, de care beneficiază un senior din oricare altă țară europeană, cu ceea ce are un bătrân din Răstoci? Cum să le compari pensiile, că riști să mori ori de râs amestecat cu plâns!
Ajungând prin satele sălăjene, nu știi ce să faci cu privirea: să o ridici la frumusețea locurilor, la simplitatea căsuțelor, la dealurile falnice și pădurile nesfârșite, ori să o cobori către dramele celor care trăiesc în aceste zone. Unii dintre ei nu au apă, de canalizare n-are rost să vorbim pentru că ea nu există în multe locuri din Zalău, ce să mai amintim de sate, cei mai mulți sunt singuri, văduvi, cu ani mulți care le apasă oasele fragile și cu griji la fel de multe, îndreptate către lucruri care pentru ei reprezintă războaie nesfârșite: banii de medicamente, programarea la un medic, grădina care a fost distrusă de inundații, fructele care au căzut secerate de grindină. Neîmplinirile, regretele, nedreptățile, toate aliniate lângă suferințe fizice care, la o anumită vârstă, devin un mod e viață. Lângă ele, frumos așezate, așteptări, speranțe că într-o bună zi pe care o vor prinde și ei, le va fi mai bine. Bătrânii de la sat au tot mai puține vise în somnul lor la fel de puțin, însă visurile le rămân suficient de multe cât să le ajungă pentru încă două vieți de acum înainte.
