Salariu și/sau șpagă în buzunarul medicului?

Una dintre meseriile pe care le-am admirat de mic copil a fost cea de medic. Mereu am avut un respect aparte față oamenii îmbrăcați în halatele albe. Tocmai pentru că știu că oamenii aceștia trebuie să muncească foarte mult şi, practic, să se specializeze toată viaţa ca să ţină pasul cu descoperirile din domeniu. Apoi, nu-i de ici, de colo, să stai de veghe la căpătâiul pacienților aflați la granița dintre viață și moarte, să îți asumi o astfel de responsabilitate. E drept, nu bagatelizez importanța celorlalte specialități din domeniu, în care medicul nu se confruntă cu astfel de provocări. Dimpotrivă. Deși nu voi fi în asentimentul general (până la urmă, nu acesta este intenția mea), medicii de familie sunt o adevărată mană cerească pentru întreg sistemul sanitar. Ei sunt poarta de intrare în sistem a pacienților. Sau, mai bine spus, ei ar trebui să fie.

Să fim bine înțeleși, admirația mea se îndreaptă doar spre acei medici dedicați meseriei lor, nicidecum spre cei care au devenit doar niște roboți ce s-au închis în propriile cabinete pentru a transcribe niște rețete venite de la medicii specialiști. Pentru un pacient, medicul ideal de familie ar trebui să fie cel cu care poți să te consulți la orice oră, să primești un sfat, să îți urmărească starea de sănătate sau care, pur și simplu, să te îndrume în momente mai dificile, nu doar să te trimită din vârful pixului la un alt medic, fie el și specialist. Pentru că un medic de familie dedicate meseriei sale, un profesionist, trebuie să cunoască cel puțin baza specialităților din domeniu. Însă nu despre medicii de familie vreau vorbesc, care oricum nu prea au motive de bucurie după recentele creșteri salariale din sistem.

Nu intenționez să generalizez situația, însă am convingerea că, în unitățile spitalicești de stat, acolo unde unii medici deja au încasat creșteri salariale care le-a adus pe carduri și 3.000 de euro, există cazuri în care aceștia încă își deschid cu subînțeles buzunarul de la halat pentru a încasa plicul cu bani. Dacă până nu demult, înțelegeam oarecum foamea de bani a unor astfel de medici (dacă îi pot numi așa), acum, când sunt plătiți lunar cu 2.500-3.000 de euro, este pur și simplu vexant să-i vezi la fel, că încă mai stau cu mâna întinsă pentru a lua ultimii bani din economiile unui pacient a cărui viaţă atârnă de un fir de aţă, dar care o viaţă întreagă a plătit impozite ca să aibă dreptul la asistenţă medicală gratuită. Astfel de nesimțiți, pentru că oricâte diplome mi-ar etala prin fața ochilor nu-i pot numi medici, nu merită mai mult de un șut în fund. Și, da, dacă vă vine să credeți, încă mai sunt angajați cu diplomă de medic care stau cu mâna întinsă. Obișnuiți să facă asta o viață întreagă, acești indivizi și-au construit activitatea profesională pe un munte de plicuri doldora de bani. Și, oarecum, într-un context al (i)logicii sistemului de sănătate din România, cum ai putea să renunți atât de ușor la muntele de bani, când tu, de exemplu, ești un chirurg ce poate produce zilnic, “la negru”, cel puțin 3.000 de euro? Cam despre acest adevăr e vorba în ecuația de față. Oamenii aceștia, învățați cu bani extrem de mulți, nu vor renunța la vechile metehne nici dacă le crește salariul la 10.000 de euro. Pentru că, oricum, ei vor face mult mai mulți bani de la pacienții ce bat disperați la ușa cabinetelor.

Pe de altă parte, în cazul altor specialități, un salariu net de 2.500-3.000 de euro îi readuce medicului demnitatea și respectul față de sine. Însă, câți oare dintre aceștia sunt gata să renunțe la obiceiul toxic de a lua ceva în plus, apărut în vremea aia în care medicii erau atât de prost plătiţi încât dacă nu luau bani de la pacienţi nu-şi puteau permite nici achiziţionarea de cărţi de specialitate care dintotdeauna au fost foarte scumpe, darămite să aibă un trai decent? Și, până la urmă, să ne înțelegem, sunt foarte puțini medici care cer, practice, ceva. Pentru ei, să ceară, însă nu să primească, că ar fi prea înjositor. Ei au propriile “rețele financiare”, din care asistentele “personale” nu pot să lipsească. Ele transmit pacientului, de obicei, suma pe care urmează să o decarteze în “contul” micului Dumnezeu, de obicei arogant, îmbrăcat cu halat alb și cu stetoscopul la gât. Tocmai de aceea, țin să le readuc aminte pacienților care se ce confruntă cu astfel de derapaje că există o linie telefonică unică, la care pot face sesizări cu privire la cazurile de corupţie despre care au cunoştinţă în sistemul sanitar. De la condiţionarea actului medical, până la concursuri de angajare trucate sau achiziţii cu dedicaţie, totul poate fi reclamat la numărul de telefon 0800.806.806. Oricine poate suna la acest număr de telefon, să anunţe când se confruntă cu un astfel de caz. Linia verde anticorupţie este disponibilă 24 de ore din 24. Nu vă garantez, însă, că o astfel de sesizare va avea și succesul scontat. Merită, însă, încercat.

Nu în cele din urmă, dacă tot suntem în anotimpul protestelor de orice fel, mi-aș dori să văd medici ieșind în stradă pentru condițiile din spitale. Pentru că nu-mi aduc aminte ca, de la Revoluție încoace, să fi existat măcar un protest spontan iniţiat de medici, adică de către cei care au depus un jurământ sacru, prin care aceștia să refuze pur şi simplu să mai fie complici la uciderea cu zile a pacienţilor. Cred că sutele de mii de români moți, din cauza infecțiilor intraspitalicești, i-ar fi putut obliga pe medici – dacă nu moral, cel puțin profesional – să ia atitudine. Așa, măcar o singură dată, de ochii lumii, între două consultații și-o șpagă. Nu credeți?