Sălajul nu mai crede în lacrimi

Sălăjenii devin, pe zi ce trece, tot mai imuni la impulsul venit din sfera politică a judeţului. Este exact imaginea aceea în care un medic înţeapă un pacient în talpă, fără ca acesta să reacţioneze, să mişte măcar un deget. Şi nu, nu este de condamnat această lipsă de reacţie, asta ca să nu spunem ceea ce este de fapt, şi anume o  mare lehamite. Alegerile care se apropie vor ateriza pe un teren uscat, obosit, peste o populaţie care nu mai are nici voinţa şi nici puterea să mai creadă pe cineva.

Ca şi când nu ar fi deajuns inerţia în care ne găsim, oboseala psihică, dezamăgirea uriaşă  – toate ajunse iată, dincolo de cota de avarie, cei care sunt în cabina de machiaj acum, tac, râd înfundat  şi aşteaptă să prindă, din mers, o greşeală a adversarului, o mişcare neinspirată, pentru a ieşi la rampă în vederea anunţării marii candidaturi şi a avalanşei de promisiuni, conform obiceiului pe care îl cunoaşteţi. Partidele stau ascunse pe după draperiile sediilor, nimeni nu spune nimic, nimeni nu încearcă măcar să intre în legătură cu oamenii, să ia satele şi comunele la talpă, să spună la megafon sau în presă, marile adevăruri ale acestui municipiu care iată, se prezintă ca un oraş fără perspectivă şi lipsit de strălucire, indiferent din ce cartier în privim.

Aş vrea să întreb (de fapt nici nu ştiu pe cine să întreb, dintre cei care dansează pe scena politică). Oameni buni, pe CE vă bazaţi? Pe CINE vă bazaţi? Pentru că trebuie să ştiţi faptul că oamenii nu mai cred în lacrimi de crocodil. În poveşti cu “lasă că venim noi (dacă nu chiar „tot noi”) şi vom face, vom înfăptui, pentru voi, cetăţenii care aşteptaţi de atâta amar de timp să vină şi vântul schimbării….vom şterge rugina, vom turna drum nou peste gropile din şosele. Vom face un stadion, vom face un cinematograf, vom aduce pentru sălăjeni lucruri bune, de care au nevoie.

Pentru copii – locuri de joacă, pentru tineri, cluburi decente, demanelizate, evenimente, viaţă socială, pentru a nu mai lua drumul Clujului atunci când vor să se realxeze sau să se distreze. Pentru vârstnici vom aduce mai multă bucurie în suflete, mai mult sprijin, poate chiar şi material, vom face, vom aduce, vom clădi”. Dacă, citind toate astea, nu v-a umflat râsul, înseamnă că situaţia este într-adevăr gravă, ca să nu o numesc pierdută, pentru că nici măcar sub formă de glumă, sălăjeni nu mai înghit astfel de sloganuri. Nici marile anunţuri pe care, volens-nolens, partidele sau independenţii vor fi nevoiţi să le facă, nu vor mai surprinde pe nimeni. Cu toată secretizarea asta fandosită, care deja dă în penibil, cu toate şuşotelile la colţ de partid care deja ne-au demobilizat şi plictisit la maximum, nu, nu va exista nicio surpriză! Iar candidaţii care vor apărea, rumeni în obraji şi fără cearcăne, pe afişele electorale, îi ştiţi deja sau cel puţin îi bănuiţi.

Nu răsare nimeni din iarba multă şi deasă a mediocrităţii, mă refer strict la calităţile pe care o funcţie de primar, de exemplu, le presupune. Fireşte, poţi fi un medic bun, un artist remarcabil, un electronist sau un scriitor de excepţie dar să nu ai capacitatea să manageriezi un municipiu, un oraş sau o comună. Fizic, psihic sau oricum, să nu poţi să faci asta. Şi nu e nicio tragedie în asta atât timp cât conştientizezi acest lucru şi nu te avânţi la manşa unui avion de vânătoare, când pe tine te ia ameţeala când te dai cu trotineta. Este o funcţie ingrată, de uzură,o funcţie parşivă, buboasă, iar aici îi dau perfectă dreptate primarului actual al Zalăului. Nimeni nu mai vrea să intre într-un mediu în care eşti practic, bombardat din toate părţile.

Cetăţenii zic că nu faci nimic şi că eşti de rahat, DNAul abia aşteaptă să-ţi bage băţul prin gard, consilierii te mănâncă de cur până ajungi să nu mai ai nici pe ce să te aşezi, acasă nevasta şi copiii îţi urlă în cap că „te-ai însurat cu biroul, mai bine stateai dracu’ în banca ta, ţi-a trebuit primărie, na, să te saturi!”. Pe lângă toate acestea, salariul, pentru ceea ce înseamnă o funcţie de primar şi câtă responsabilitate apasă pe umerii tăi, este unul demotivant. Cât despre avantaje, relaţii, comisioane sau alte facilităţi, cândva fireşti, nu, ele nu mai există sau dacă mai există, nu le mai foloseşte nimeni de teama cătuşelor. Iar exemple avem şi noi, har Domnului. Ce va fi? Cine va veni să ne promită, să ne mângâie pe creştet şi să ne spună că de mâine ne va fi un pic mai bine? Că vom avea în judeţ lucruri fireşti, o viaţă lipsită de necazuri provocate de incompetenţa sau indolenţa celor aleşi? Ce vrem noi, de fapt? Să nu mai fim minţiţi, să nu mai fim păcăliţi, luaţi de proşti.

Vrem un stadion, vrem o sala de spectacole, cofetării în locul păcăneleor, vrem evenimente culturale, sociale sau de oricare alt gen făcute după dorinţa noastră şi a copiilor noştri, filme, târguri, spectacole în aer liber, artificii la sărbători, vrem un oraş curat, vrem ca în birourile pe care le călcăm angajaţii să zâmbească, vrem iarbă, flori, copaci, vrem un viitor pentru acest muncipiu şi pentru judeţ. Ne dorim, stimaţi viitori candidaţi, lucruri cât se poate de fireşti şi de simple. Vrem şi sperăm în nimic altceva decât într-o viaţă normală, trăită în localităţi normale, conduse de oameni normali, de bună credinţă, care să şi greşească dar care, mai presus de orice, să demonstreze că le pasă de noi.