Șah-mat la discriminare

De parcă s-ar fi înțeles, majoritatea analiștilor care și-au dat cu părerea pe marginea subiectului au „uitat” să sublinieze că legea conversiei la cursul istoric al leului la creditele luate în franci elveţieni – deşi s-a dorit un fel de lege socială – este una discriminatorie. Da, legea îi discriminează cât se poate de clar atât pe cei care au luat credite în alte monede mai mult sau mai puţin exotice (dolari americani sau euro), cât și pe cei care au luat împrumuturi în lei. Aceştia din urmă au plătit dobânzi mai mari încă de la începutul luării creditelor, pentru că dobânzile la lei erau mai mari decât la creditele în valute. Iar în cazul francului, dobânda era de fapt cea mai mică de pe piaţă, o chestiune care mirosea, încă din start, a „efect de bumerang”. Și euro a crescut în ultimii 9 ani de la 3,3 la 4,5 lei. În timp ce dolarul a făcut un salt, din 2007 încoace, de la 2,4 lei la peste 4 lei.
Da, știm că pe cei împrumutaţi în franci elveţieni deprecierea leului i-a lovit cel mai tare. În general, ratele la aceste împrumuturi au crescut cu mai mult de 100 la sută. Însă, cum spuneam mai sus, indiferent de suma de bani sau de moneda pe care am împrumutat-o la acea oră, cu toți ne-am asumat același risc. Și-atunci de ce doar unii pot beneficia de legea conversiei?
Am întâlnit situații în care ratele unora dintre împrumutaţi au ajuns să fie aproape cât salariul pe care îl câştigă acum sau chiar mai mari. Da, acestea sunt deja cazuri sociale, cazuri la care de altfel s-au gândit și parlamentarii atunci când au votat în unanimitate legea coversiei. Așadar, dacă este să vorbim despre cazuri sociale, cu ce este vinovat cel care a luat un credit în euro sau dolari americani, și care astăzi plătește o rată care depășește mai mult de jumătate din propriile venituri? Cu ce este acesta un caz mai puțin”social” decât cel al nefericitului ce s-a împrumutat în franci elvețieni? Până la urmă, cred că cel mai cinstit lucru ar fi fost ca fiecare român, afectat de rata inflației, să poată beneficia (dacă va fi să fie) de legea conversiei. Bașca, nefericiții excluși de pe lista parlamentarilor, care îşi văd de plata creditelor sau cei care, pur și simplu, s-au ferit de bănci pentru a nu ajunge exact în această situație, astăzi, trebuie să suporte costurile legii conversiei creditelor în franci.
Astfel că, dacă tot a fost vorba de „trădare”, nu credeți că ar fi trebuit să știm și noi? Ba da, am fi știut în contextul unei normalități. Însă, în țara asta, se mai poate vorbi de normalitate?