Să ne pese, totuşi!

Deloc puţini sunt românii care susţin că nu se vor duce la vot, duminică. Unii, pentru că s-au săturat de promisiunile deşarte ale politicienilor, alţii, pentru că nici că au habar pe cine să pună ştampila, iar alţii, pentru că nu ştiu „cu ce se mănâncă” acest scrutin.
Reprezentanţii partidelor politice înscrise în cursă au anunţat că ţintesc procente grase din numărul total al voturilor. Mai mult ca sigur optimismul lor este unul de faţadă, altfel de ce campania electorală pentru europarlamentare a fost una atât de ştearsă, cu dezbateri fade, presărată doar pe alocuri cu vizite palide ale unor lideri politici? Nici măcar panourile electorale nu au fost umplute cu afişele candidaţilor!
În condiţiile în care politicienilor direct implicaţi nu pare să le pese prea mult de aceste alegeri, de ce i-ar durea altundeva decât în cot pe electori? De ce şi-ar strica omul de rând programul zilei de duminică pentru a se deplasa până la secţia de votare? Nimeni nu i-a explicat miza alegerilor, nimeni nu a încercat să-l convingă cât de important este ca România să fie reprezentată la Bruxelles de oameni capabili, care să pună pe primul plan interesul naţional! În ceea ce-i priveşte pe candidaţii care râvnesc un scaun călduţ de europarlamentar pentru următorii cinci ani, alegătorii îi cunosc doar de la televizor. Ceea ce ştiu, însă, românii cu drept de vot este că un parlamentar încasează în fiecare lună o leafă de 6.200 de euro, adică de 17 ori salariul mediu net al unui român, plus o diurnă de 304 euro.
Şi ce ar mai trebui să ştie este că indiferent de numărul celor care se prezintă, totuşi, la vot, 32 de politicieni români vor ajunge în Parlamentul European, unde vor apăra interesele alegătorilor sau vor vegeta în fotolii. 32 de oameni se vor bate cu pumnii în piept că sunt învingători, chiar dacă au primit voturi cu ţârâita. Este greu de crezut că îi va păsa cuiva că absenteismul ar putea atinge, din nou, cote ridicate. Dar dacă electorii indecişi şi-ar anula cu intenţie buletinul de vot, poate că politicienii ar lua în serios situaţia şi ar privi-o ca pe un semnal de alarmă, ca pe o formă de protest împotriva clasei politice şi a nerealizărilor ei. Şi poate ar înţelege că românul nu mai poate fi păcălit.