Daniel Săuca
În urmă cu doi ani scriam, la această rubrică, că hăituiţi de aşteptările electoratului, ale baronetului de partid şi de propriile lor neputinţe, şi actualii guvernanţi par că uită importanţa deciziilor şi, mai ales, ale aplicării lor. Şi de această dată ne-am dat seama ce nepregătite erau și sunt partidele româneşti, la 23 de ani, între timp 25 de ani, de la „marea ruptură”, pentru guvernare. „Rezervele de cadre” par epuizate, ideile generoase lipsesc, soluţiile sunt dezbătute public, isteric, până în derizoriu, în timp ce marile proiecte întârzie. Partidele, toate, nu pot ieşi din logica electorală a supravieţuirii lor, evoluând, chiar şi atunci când apare o chestiune extrem de serioasă precum cea a modificării Constituţiei, exclusiv declarativ înspre tot soiul de manipulări şi evaziuni. Scriam, şi rămân la părerea mea, că nu există proiecte de modificare a actului fundamental cât şi de impunere a mult – prea – celebrei regionalizări. Probabil că în subterane au avut loc tot felul de negocieri şi discuţii; oricum, în spaţiul public până acum nu ni s-au livrat decât o grămadă jenantă de declaraţii. Un lider important al principalului partid de guvernământ a declarat, prin 2013, că abia din luna aprilie a anului menționat va începe cu adevărat dezbaterea legată de regionalizare (un fâs, evident). Oricum, mai notam atunci, era mult mai bine ca USL să fii prezentat odată cu preluarea puterii acest controversat demers de reorganizare administrativ-teritorială (ori să-şi menţină proiectul mai vechi) sau de pansare populistă a unor răni vechi. Răni provocate de imobilismul funciar al administraţiei publice şi, mai ales, de centralismul excesiv practicat la noi încă din zorii modernităţii. E foarte puţin probabil că acest super-centralism va fi atenuat, iar în judeţe va domni voioşia subsidiarităţii şi a autonomiei parţiale, fiscal-economică, faţă de Bucureşti. Şi constrângerile extraordinare cauzate de „înrobirea” ţării faţă de UE, FMI şi alte organe şi organisme internaţionale (mă minunez, vorba vine, și astăzi de minunatele investiţii, una mai „verde” decât cealaltă, în energie şi, totodată, de scumpirea odioasă a carburanţilor, gazului, energiei electrice, cu tot cu așa-zisele reduceri etc.), cât şi de funcţionarea justiţiei şi a instituţiilor de control, precum şi a întârzierilor epocale în domeniul infrastructurii, mă fac să fiu extrem de rezervat în privinţa „viitorului de aur” al României. Nu-mi explicam atunci, pe de altă parte, de ce nici actualii, chiar în logică electoral-populistă, nu vor, parcă cu niciun preţ, să scape de declaraţii gen „aveţi răbdare”, „aveţi încredere în noi”, când este evident că aşteptarea a luat sfârşit, chiar dacă, probabil, nu se „vedea” atunci în sondaje. „Aveţi puţintică răbdare!” mă ducea cu gândul şi la „timpul care nu a mai avut răbdare” şi la interogaţia dacă, într-adevăr, la noi schimbările nu pot avea loc decât prin „smucituri” (revoluţii, războaie, atentate, trădări etc). Până astăzi, și în 2015, ar avea dreptate cei care susţin această aserţiune. Aşa că până la următoarea „revoluţie” vă rog să aveţi puţintică răbdare.
P.S.: S-a schimbat ceva între timp? Dacă da, ce? Continuarea în unul din numerele viitoare.