România îngropată

Micul nostru oraș, pe care unii s-au grăbit să-l numească municipiu, trăiește vremuri pe care, trebuie să recunoaștem, nu ni le-am imaginat nici în cele mai negre coșmaruri. Din punct de vedere politic, social, al dezvoltării, al nivelului de trai, al învățământului și mai ales din punctul de vedere al perspectivelor pe care copiii noștri le pot avea, făcând greșeala fatală de a rămâne aici.

Noi, cei mai mari, aproape că nici nu mai contăm, suntem complet anesteziați, saturați, dezamăgiți. Nu mai ridicăm capul din pământ. Chiar și în cazul în care, la ultima votare, am fi ieșit buluc din case hotărâți să votăm, n-am fi avut pe cine. Un soi de fatalitate pe care nu știu dacă am fi putut să o evităm. Suntem un oraș pierdut, într-un județ și mai pierdut, parte dintr-o țară care nu mai este a noastră. Pentru că totul se mișcă, centimetru cu centimetru, pas cu pas, teleghidat politic. Cele mai importante instituții din județ au ajuns să înscăuneze, prin concursuri care put a matrapazlâc de la o poștă, persoane din marea familie politică. Dacă nu ești în selfie-ul de grup, al partidului, în care toți rânjesc ca niște măști, nu exiști, ci te zbați doar la limita subzistenței. Până și cel mai pafarist cetățean, care nu are habar despre cine conduce și ce se întâmplă în județul nostru, poate constata cu ușurință faptul că totul este o mare afacere de partid. Se trădează politic, fără niciun pic de rușine ori demnitate, se sare dintr-o barcă în alta, se fac frățiile cu necuratul până când puntea care desparte disperarea de interes, este trecută. Totul pentru ca afacerea să rămână a „casei”.

Nu contează ce faci, ce murdărești, ce profanezi, calcă pe cadavre, înșală, minte, scuipă-i pe toți, doar să păstrezi un singur suflu, în cuget și simțire: partidul. Iar dacă traseismul politic, specific mai ales celor care alcătuiesc structurile partidului aflat la putere, nu ne mai surprinde, ar trebui să ne pună pe gânduri faptul că nimeni nu mai are loc nicăieri atâta vreme cât nu este înregimentat politic. Vedem instituții de o importanță crucială, care au ajuns să fie acaparate cu disperare de cei care s-au făcut frate cu dracu până au trecut puntea.

Doar nu credeți că un membru al unui partid care a obținut un loc în Parlament, și-a băgat picioarele în ăia care l-au urcat pe tren și l-au dus la București și a trecut în altă tabără din prea multă dragoste pentru noua formațiune politică. Totul se reduce la interes, la ciolan, la burdihan. Totul e pe bază de lasă “că vă arăt cine sunt eu și ce pot”. Până și instituțiile care nu mai au niciun rol, sunt perimate din toate punctele de vedere, relicve stalinist-comuniste, ființează pe mai departe tot din acest motiv.

Pentru că sunt conduse de oameni de partid, soți, soții, fii, nepoți de oameni de partid. L-am înjurat pe Ceaușescu și i-am tras un glonte în cap, fără să-i dăm șansa unui proces firesc și cinstit în urma căruia să fie condamnat, l-am blamat pentru toate relele pe care în mod clar le-a făcut, dar mă întreb, privind în urmă la acești aproape 30 de ani trecuți degeaba: ăstora ce ar trebui să le facem pentru ceea ce ne-au făcut și ne fac, în continuare? Ce pedeapsă le-ar trebui, suficient de potrivită, pe măsura nenorocirilor pe care ni le aștern, cu aroganță și sfidare, zi de zi?

Dacă nu proslăvești conducerea de partid, dacă nu spui că guvernul melcilor de Videle e cel mai bun, cel mai frumos și mai ales, nu faci parte din cadru, prin urmare, nu contezi. Ce dacă ai învățat la școală că genuchele se scrie și se pronunță corect genunchi, că nu există pamblică ci panglică, ce dacă tu știi că statele arabe nu vor fi niciodată în UE, degeaba: ești un prost și mai și miști în front. Dacă domnul ministru spune asta, apăi așa e. Dacă primul ministru decretează ca incorectul e corect, așa e, nu e cum știi și cum ai învățat tu! Nu știi – te învățăm; nu poți – te ajutăm; nu vrei – te obligăm!  

Șansa de ajunge undeva, într-un post sus pus, este condiționată de cât de puternică îți este limba. Și cât te ține să lingi bombeuri de pantofi, funduri înșurubate de secole în scaune, sau câtă îndemânare ai la periat și curățat scamele de pe haina de partid. Dacă ești bun la astea, reușești. Ajungi nu doar manager, director sau șef, ci ministru, secretar de stat sau prim-ministru. Dacă nu, taci și înghite, sau du-te naibii și mută-te în Indochina pentru că aici e țara lor, nu mai e a ta sau a copiilor tăi.

Aici e pământul lor, înhățat mișelește, inclusiv cu concursul celei mai proaste opoziții, impotentă, incompetentă, anemică, din câte a avut vreodată țara asta pârjolită de flacăra roșie.

Mă uit, trist, la ceea ce zi de zi aud și văd și nu mă mai minunez pentru că îmi dau seama de faptul că nimic nu trebuie să ne mai mire. Aceasta este noua normalitate. O țară îngropată în rahat, în obscurantism, în analfabetism pe toate planurile. Dacă ați crezut măcar o secundă că mai avem vreo șansă în președinte, în opoziție sau în Dumnezeu știe cine, care să coboare pe Pământ și să facă o minune aici, luați-vă gândul de la așa ceva. Nu mai avem nimic, iar în scurt timp, vom ajunge să trăim, din nou, teama de a mai deschide gura, de a mai spune ce ne doare, ce ne rănește, de a-i trage de mânecile dantelate pe domnii și doamnele de la București, veniți cu trenul de Videle să micționeze pe noi și pe tot ce am clădit, cu sacrificii numite timp, sănătate, singurătate, oboseală, stres ori…viață. “România îngropată” – acesta este tabloul pe care astăzi, noi, cei rămași aici să stingem lumina, îl avem în fața ochilor.