O ducem tot mai greu si parca nu doar material, ci si in privinta calitatii morale a cotidianului o luam pe panta descendenta. Cu cat ne da soarta in cap, cu atat ne indaratnicim sa dam cu parul, la randul nostru, in tot ce misca in jur. Ideea de distrugere nu pare sa deranjeze pe nimeni, fie ca e vorba de distrugerea grava de bunuri materiale sau de distrugerea strigatoare la cer de vieti omenesti. Iar nepasarea crasa si grasa fata de suferinta si drama cauzata cred ca este cauza pentru care semanam tot mai mult cu o tara a desertaciunilor, in care actul violent nu mai socheaza pe nimeni, in care cutitul din maneca e privit cu aceeasi indiferenta cum e privita o cravata la gatul unui ins imbracat in costum. Altfel, nu stiu cum sa(-mi) explic tot mai numeroasele scene pline de cruzime ce ne inconjoara si strang tot mai mult latul in jurul nostru.
Nu trece o zi fara sa auzim de femei in care bestiile langa care au trait ani in sir au implantat cutitul, fara sa aflam de batrani ucisi in toiul noptii, in propriile locuinte, de vanatori de pensii insangerate, fara sa ne brutalizeze retina imagini grotesti cu copiii carora parinti ce au luat-o pe caile nebuniei le-au pus streangul de gat. O lume disperata, in care crima, furtul, hotia, jaful sunt lucruri cat se poate de banale, care nu socheaza pe nimeni, care nu starnesc acele valuri de groaza pe care te astepti sa le trezeasca. Si nu trebuie sa le cauti in alte judete, e suficient sa-ti arunci privirea in ograda Salajului. Afli orice, de la retele de traficanti de persoane, pana la spargeri de bancomate si locuinte, consum de droguri si etnobotanice, crime si violuri.
Acele stiri de la ora 5 pe care multi le resping pe fata, ca sa le urmareasca ulterior pe furis sunt un fel de pecete cu care ne-am trezit dupa noaptea din ultimii ani, o pecete pe care Romania o poarta, ghebosata, atat intre granite, cat si in afara. Parca tocmai aceste manifestari ale brutalului se aleg si ies la suprafata. Precum uleiul deasupra apei, pentru a colora in cercuri concentrice o lume ce nu isi gaseste timp sa se reculeaga. In mersul inainte orbeste, cu capul in pamant, ea, lumea, acumuleaza si absoarbe toate aceste violente ca un burete, acoperindu-se cu ele ca si cu o crusta.
Ma intreb cand va ajunge atat de solida incat sa nu mai putem scapa de ea? Probabil ca nu va mai dura mult pana la tristul moment, asta in cazul in care nu ne trezim si ne scuturam, pentru a scapa de pecete ca serpii. Prin naparlire.
